Un de mes pêchés capitales, c’est la pèche (bătrân pescar pe internet)
Vineri pe la amiază mă sună John, vecinul care de mai bine de douăzeci de ani îmi îndură poveștile de pescar.
„Vecine, mâine, plouă sau nu, te invit la un păstrăv de lac în Laurentides. Am un prieten ce locuiește pe malul unui lac cu păstrăvi, vrei să vii?”
„Păstrăv zici? La ce oră ai spus să fiu gata?”
„Păi nu am spus, dar pe la opt cred că e bine. La cât timp o să ia drumul, până ne instalăm, o să plutim pe lac exact când vine peștele la masă”.
Înainte de opt, cu desagii în care-mi țin toată artileria grea a sculelor de pescuit, sui în mașina lui de teren care, cu o burniță plângăcioasă lipită de parbriz, pornește vitejește spre lacul mult lăudat.
După aproape două ore de drum sinuos printre muchiile domoale ale munților numiți Laurentides, lăsăm mașină lângă drum, dăm ziua bună la gazda noastră și coborâm cele aproape o sută de trepte din ciment, tăiate pe panta abruptă până la fața apei. Priveliștea mi-a oprit răsuflarea. Lacul lucea argintiu cât vezi cu ochii, îngrădit de culmi abrupte ce-și duceau pinii și mestecenii până la marginea apei. Iar începutul de toamna completa peisajul cu o cascadă de culori. O barcă cu motor electric ne aștepta legănată la ponton.
John se uită lung la toate uneltele mele de pescuit ce le revărsam pe ponton și zice: poate nu ar fi o ideie rea să lași toate astea pe mal, uite am pregătit pentru ține o undiță ușoară pentru muscă, merge mai bine la păstrăv.
Înveliți în hainele de ploaie și bine instalați în barcă, lunecăm fără valuri pe apa lacului.
– John, cum se face că apa asta e așa de limpede?
– Nimic complicat, după cum vezi lacul e înconjurat pe toate părțile de case.
– Ei și, mai sunt și în alte părți case pe malul lacului și apa nu-i la fel.
– Posibil, doar că aici ești pe un lac ce s-a format din izvoare, după cum vezi nu e nici un râu care să-l alimenteze. Deoarece toți cei care locuiesc pe mal se alimentează cu apă din lac, fiecare are grijă să nu polueze și să nu aducă alge sau alți paraziți din exterior.
– Și pescuitul ? întreb eu mirat de toate câte aud.
– Pesuitul e o bucurie pentru mai mulți dintre vecini, care în fiecare primăvară însămânțează cu peste o mie de păstrăvi acest lac, așa că dacă vorbești mai puțin și ești atent la undiță, poate o să găsim și noi vreo doi din anii trecuți.
După ce urcăm în barcă doi păstrăvi desenați în culorile curcubeului care tocmai se întinsese de pe o creastă pe alta, întreb din nou.
– Cum au reușit acești oameni să păstreze locul și apa așa de curată cu toate că trăiesc pe malul acestui lac? Oare au avut presiuni de la guvernanți, au suferit de demonstrații patetice prin fața caselor? Care e misterul?
– Educația dragul meu, educația. E drept că la început au fost necesare și măsuri de constrângere, dar până la urmă cea mai eficientă măsură a fost educația.
Cu undița bine întinsă gândurile-mi fug la alte râuri, la alte lacuri din țară dar și de pe alte meleaguri, unde gunoaiele continuă să înece peisajul. Oare ar putea fi educația soluția pe care toată lumea pare să o caute?
După părerea mea, da.
Vorbim tot mai mult de salvarea planetei, de salvarea biosferei, a ecosistemelor, facem declarații tot mai patetice, demonstrații tot mai demonstrative. Cerem politicului acțiuni cât mai hotărâte, dar uităm că totul pornește de la educație și asta de la vârsta primilor pași.
Iar când îi văd pe cei de la putere că insistă să demonstreze și ei în stradă, contra nici ei nu știu cui, doar că dă frumos în poze, cred că e timpul să facem o pauză și să ne privim pe dinăuntru, pe noi înșine.
