„În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție…”
Vocea preotului năvăli în cartier prin boxele uriașe prinse ca două urechi de-o parte și de alta a bisericuței de peste drum. Cu cele două difuzoare laterale, micul lăcaș de credință părea un elefant ascuns printre castanii suflați cu promoroacă.
Era devreme, într-o zi de duminică, mașinile încă nu ieșiseră la arat liniștea străduței, astfel că troparul cântat de preot cu mult patos, răspândit de stații și amplificat de aerul rece, părea și mai sonor. Atinsă de vibrația cântării, o floare de gheață de pe geamul lui Alon se rupse, iar petalele începură să alunece în mici salturi către pervaz.
Alon abia adormise. Băuse toată noaptea cu foștii lui colegi din trupa de rock – o beție cruntă, ca în tinerețe – și spre dimineață căzu brusc în somn ca într-o prăpastie. Și când dormea el mai adânc, în vecinătatea morții, cântecul preotului răzbi în camera lui și-l trezi din morți. Scoase un geamăt profund, încărcat de durere, cu acea sensibilitate înmiită a mahmurilor, cărora li se pare că și pisicile tropăie.
Mai ales numele râului sfânt, Iordan, îi bubuia în creierul zdruncinat de băutură, făcându-l să se cutremure de durere și reamintindu-i la fel de dureros că doar peste câteva ore trebuia să fie în avion, în drum spre casă. Locuia în Israel de mulți ani, dinainte de căderea comunismului.
O ducea bine acolo, în orășelul lui umbrit de portocali, avea o pensie frumușică, o casă plină de pisici, o nevastă încă frumoasă și răbdătoare, dar sufletul îi rămăsese în Iași, unde se născuse și crescuse, unde își trăise tinerețea rebelă cu chitara electrică la piept și cu sticla de coniac la picior. O dată pe lună, cum primea pensia, sărea în avion și zbura la Iași să mai cânte și să mai bea ca pe vremuri cu vechii lui camarazi din trupa STEJAR. Poate „Stejar” nu era un nume tocmai potrivit pentru o formație rock, te duce cu gândul mai degrabă la un ansamblu folcloric, dar lui Alon îi plăcea fiindcă asta însemna în românește numele lui.
Pentru aceste întâlniri cu rockerii de la STEJAR, la fel de bătrâni ca el și la fel de neastâmpărați ca în tinerețe, Alon își cumpărase o căsuță, de fapt un mic apartament într-o casă mai mare, nu departe de universitate. Și peste drum de casa aceea era o bisericuță. Iar slujba de dimineață îl trezi din somnul lui aproape letargic.
Cu capul umflat de coniac, tremurând din tot corpul ca un bolnav de friguri, Alon se ridică anevoie din pat și o luă împleticit spre biserică amestecând din mers înjurături evreiești și românești.
Când a intrat în biserică, slujba era la condacul al doisprezecelea din troparul Botezului, preotul cânta „Cu smerenie și sârguință să alergăm la preacuratul izvor și să scoatem apa vieții”. Auzind de izvor și de apa vieții, Alon s-a enervat și mai tare. A strigat la preot, întrerupând frumoasa cântare:
– Măi popă, dă difuzoarele mai încet, te rog! Nu pot să mă odihnesc!
Preotul a rămas cu gura căscată. Nu i se întâmplase niciodată să fie întrerupt din slujire. L-a rugat pe diacon să continue și, stăpânindu-și furia, l-a luat pe Alon de mână și l-a condus afară, în curtea bisericii.
– Cum îndrăznești dumneata, cetățene – a zis el printre dinți – să întrerupi o slujbă în sfânta biserică?
– Dar dumneata – i-a replicat Alon – cum îndrăznești să-i întrerupi omului sfânta odihnă? Ai dat difuzoarele astea la maxim și nu pot dormi.
– Avem aprobare pentru boxe.
– Dar nu cred că ai aprobare pentru un milion de decibeli. Tulburi liniștea publică. Te rog, măi popă, dă mai încet.
– Lasă că e bine așa, să audă slujba și cei care nu au venit la biserică.
– Eu sunt evreu, nu mă interesează slujba ta. Vreau să mă odihnesc.
– Foarte bine că ești evreu. Poți să fii și musulman. Dumnezeu e unul pentru toți și nu strică să auzi o slujbă. E ceva frumos, înălțător.
– E ceva ce nu mă lasă să dorm, măi popă. Vezi-ți de credința ta, în biserica ta, și lasă-i pe ceilalți oameni să-și vadă de treburile lor, în casele lor. Așa e în democrație: faci ce vrei, dar să nu-i deranjezi pe alții.
– Democrația nu e un argument, cetățene. Ce e al oamenilor e al oamenilor, ce e al lui Dumnezeu e al lui Dumnezeu. Nu trebuie amestecate. Nimeni nu s-a mai plâns până acum că l-ar deranja difuzoarele. Nu stric eu o rânduială bună, folositoare tuturor, doar pentru că te-ai trezit dumneata să protestezi.
– Nu eu m-am trezit, tu m-ai trezit, popă. Ați umplut țara de biserici, în loc să faceți școli, ca să prostiți oamenii. Și nici nu-i lăsați să doarmă!
– Cum? – a izbucnit preotul. Nu ți-e rușine să zici așa ceva? Ești un necredincios. Parcă ai fi plătit de Soros. Ești un om în vârstă, se vede, dar gândești și vorbești ca un tânăr frumos și liber, un tefelist…
– Vorbesc ca un om liber, dintr-o țară liberă, care nu e lăsat să se odihnească în casa lui. Te rog eu frumos, măi popă, dă mai încet.
– Iaca o să dau și mai tare. Ce-ai să faci?
– Fac reclamație. Sigur n-ai autorizație pentru nivelul ăsta acustic.
– Acustic, auzi! Mă iei cu cuvinte din astea! N-ai decât să chemi poliția. Polițiștii sunt oameni credincioși, nu se leagă ei de biserică.
– Atunci, mârâi Alon, dacă nu dai mai încet, te bat!
Preotul făcu ochii cât gura clopotului mare din turlă.
– Poftim? Huliganule! Nesimțitule! Cum să dai într-un preot?
– Măi, nu ți-am zis că sunt evreu? Păi noi l-am omorât pe Isus, crezi că mi-o fi greu să bat un popă?
Și fără să stea pe gânduri, îi arse preotului un șpiț în fluierul piciorului. O lovitură slabă, de om mahmur.
Preotul vru să răspundă cu un pumn, dar Alon scăpă cu o eschivă. Începu să tremure de mânie. Cu stânga îl prinse pe Alon de guler, cu dreapta căuta înfrigurat pe sub patrafir. Scoase un telefon mobil și începu să butoneze, dar nu prea nimerea tastele.
– Mă ameninți, da? Futu-ți crucea și biserica… Pardon! Uite-acum sun la 112. Să vină poliția să te ia, păgânule! Imediat vine echipajul. Ia să vezi!
– Mă doare pe mine în cot de echipajul tău, măi popă! Dreptatea e de partea mea. Partea proastă e că, la cât sunt eu de mahmur, atât îmi mai trebuie acum: să-mi mai urle și sirenele alea în cap, spuse Alon aproape plângând și ducându-și mâinile la tâmple.
Deodată preotul se shimbă la față. De la furie trecu brusc la îngrijorare. Băgă telefonul la loc în buzunar. Se apropie ușor de Alon și-l întrebă ținându-l de mână ca pe un copil:
– Cum? Ești mahmur?
– Da, gemu Alon. Tare mai sufăr!
– Of, of, of! Doamne-Dumnezeule! Păi de ce nu spui așa, omule? Hai că dau acuma mai încet.
Peste câteva clipe vocea diaconului, care continua slujba înăuntru, căzu din cer și se strânse ca o aripă obosită pe pereții bisericii.
Alon se târî până acasă și se prăbuși în pat cu senzația că îi crapă capul și că se împrăștie bucățile peste tot. Închise ochii ca să oprească asaltul luminii și senzația de rotire odată cu pământul. Ațipi. Și în aceeași clipă detună un aleluia-aleluia asurzitor de la biserica de pe cealaltă străduță.
