Recent în Franța, s-a comemorat solemn împlinirea a 100 de ani de la sfârșitul primului război mondial și de la încheierea tratatului de la Versailles Dincolo de ceremonie, nu putem uita că secolul trecut va rămâne în memoria colectivă ca unul dintre cele mai intense și mai dramatice din istoria de până acum omenirii.
Dar a fost firesc să fie așa căci intensificarea istoriei este un fenomen recurent ce se poate observa trecând de la un secol la altul încă din Antichitate. Nu a fost însă firesc imensul rezervor de ură și de barbarie, remanent în spiritul uman după secole și chiar milenii, de civilizație și exploatat fără scrupule de politicienii vremii.
Nu pot fi uitate și nici minimalizate cele două războaie mondiale, care au târât în conflicte sute de milioane de oameni. Au fost uciși zeci de milioane și sinistrele lagăre de exterminare au făcut alte milioane de victime.
Mișcările sociale și politice postbelice au dus la instaurarea unor regimi totalitare represive și violente pe o mare parte a planetei ”contribuind” și ele cu zeci de milioane de victime pe parcusul câtorva decenii la hecatomba mondială.
Toate acestea fac parte dintr-un inventar sumar și prea bine cunoscut al atrocităților din secolul trecut, fondator totuși – și acesta este reversul medaliei – al unei alte lumi cu alte frontiere, cu alte alianțe și cu multe noi identități naționale.
Dar era oare nevoie de toate atrocitățile pentru ca să se ajungă la aceste schimbări? E o întrebare fără un răspuns simplu, afirmativ sau negativ căci orice răspuns conduce, fiecare în felul lui, la concluzii absurde și moralmente inacceptabile.
Este vorba mai curând despre o problemă filozofică privind existența răului în lume, o problemă cu subtile ramificații în teologie, morală, psihiatrie, sociologie etc din care este de reținut reflecția gânditoarei Hannah Arendt în legătură cu Eichman cel care, urmând dispozițiile lui Hitler, a condus programul de exterminare al evreilor în cadrul așa-zisei ”soluții finale. Când Eichman a fost interogat in timpul procesului de la Ierusalim s-a văzut repede că era vorba de un ins cât se poate de comun, cu o gândire rudimentară, care se considera un simplu executant disciplinat al ordinelor lui Hitler, fără ca, personal, el să aibă dorința de a omorî evrei și fără să-i urască: ”Pe eșafod, memoria îi jucă /lui Eichman/o ultimă farsă: devenit ”euforic”, el uită că asista la propria-i moarte. Ca și cum în aceste ultime minute el sintetiza lecția pe care ne-a oferit-o studiul nostru detaliat asupra răutății omenești, lecția teribilei, inexprimabilei și imposibilei de gândit banalități a răului”.
„Banalitatea răului” a devenit o formulă amară pentru a sugera cât de mică e distanța dintre civilizație și babarie în momente de cumpănă a istoriei.
Mulți dintre marii actori politici sunt în culise niște inși care nu se desting de majoritatea semenilor lor prin trăsături pozitive ieșite din comnun, ci doar prin oportunism și viclenie procedurală în a se cățăra pe scara ierarhiei politice. Așa au fost cei mai mulți dintre liderii comuniști din fostele state comuniste și perfecta lor mediocritate nu i-a împiedicat să fie protagoniști ai răului. Așa sunt și astăzi unele dintre vedetele politice cu imaginea amplificată de luminile scenei pe care evoluează și de partizanatul politic.
Secolul trecut, examinat cu obiectivitate și detașare ne arată cât de imprevizibilă e istoria.
Putea oare cineva în frenezia păcii proaspăt reinstaurate prin tratatul de la Versailles, după infernul bătăliilor de la Marne, Verdun, Somme etc să prevadă că peste douăzeci de ani va izbucni un alt război mondial și mai distrugător și mai cumplit decât cel de curând încheiat?
Ne aflăm într-o epocă plină de tensiuni insidioase care sunt aidoma unor cărbuni aprinși sub cenușă. Pobabilitatea unui foc mondial este totuși de mult timp foarte mică, dat fiind că de la apariția și răspândirea armelor nucleare tot mai sofisticate, nu mai pot exista învingători și învinși, ci doar victime.
Dar tensiunile latente, în contextul noii ere informaționale în care am intrat în urmă cu circa patru decenii, conduc la alte forme de conflicte decît cele armate.
Planează tot mai menințătoare umbra unor posibile și mari războaie cibernetice pentru care China, Rusia, Marea Britanie, Franța, alte țări și evident, SUA s-au dotat cu mari capacități ofensive și defensive. Războiul cibernetic nu urmărește distrugerea fizică a adversarului ci doar manipularea cu obiective precise, a condițiilor în care acesta evoluează. Timp de doi ani Donald Trump a făcut obiectul unei vaste și costisitoare anchete sub suspiciunea de a fi fost complice la ciberatacuri din partea Rusiei care a încercat să influențeze electoratul american la alegerile prezidențiale din 2016.
Se vorbește, de asemenea, despre atacuri cibernetice ale Rusiei contra Marii Britanii legate de ieșirea acesteia din Uniunea Europeană, ca și, în general, de intense activități cibernetice pentru destabilizarea democrațiilor occidentale. Și este de amintit reacția fostului președinte american Barack Obama care, în 2016, informat de serviciile secrete americane despre ciberatacurile rusești a amenințat Rusia cu represalii cibernetice americane și mai intense.
Secolul XXI va fi poate secolul unor mari conflicte în sfera virtuală, mai puțin vizibile și infinit mai puțin traumatizante pentru viața comunităților umane decât conflictele din secolul trecut, dar cu consecințe potențial dramatice și durabile, imposibil de evaluat pe termen mediu și lung.
Contrapuse tendinței cvasismondiale de multiplicare a potențialului cibernetic, atentatele teroriste, războaiele regionale, abcesele de barbarie reprezentate de Daesh și de alte grupări djihadiste reprezintă reflexe ale unei lumi pe cale de dispariție.
Antagonismele fundamentale rămân însă în continuare actuale și violența aceeași, chiar dacă felul lor de a se exprima se schimbă. Banalitatea răului este proteică.
