Articolele sale – pe teme de artă, dar și de politică – au fost publicate în reviste de specialitate precum La Vie des Arts, Recto Verso, Art Focus, Canadian Art și în ziare (Le Devoir, La Presse etc). A colaborat cu Radio-Canada și a fost invitat să prezinte expoziții sau să participe la colocvii în Canada și în străinătate. A călătorit mult și s-a lăsat sedus de creativitatea latino-americană. Andrei Seleanu și-a construit, în timp, o viziune, care înglobează arta veche, așa cum este ea exprimată bunăoară în motivele covoarelor orientale si persane, dar și cea nouă, contemporană, a instalațiilor de tot felul, care includ ideea de hibriditate.

Care a fost primul dumneavoastră contact cu arta?

De mic eram mare cititor, iar părinții mei aveau o bibliotecă din care nu lipseau cărțile de artă, așa că am citit despre Renaștere, despre pictorii impresioniști și foviști, despre arta românească. Bunicul meu avea o colecție de artă, avea tablouri de Băncilă, stampe japoneze, între altele. Câteva lucrări și unele albume din biblioteca părinților – despre Dărăscu,Țuculescu – le păstrez și astăzi. Le-am adus aici, în Canada, unde am sosit la începutul anilor ’70 cu familia, eu eram adolescent.

Tatăl meu a avut norocul să poată ieși din țară și am stat mai întâi în Olanda. Apoi am venit în Canada, la invitația unor rude. Pe vremea aceea, cei care veneau dintr-o țară comunistă obțineau ușor statutul de refugiat politic. Am terminat școala și apoi am făcut studii în științe, dar eram mult mai atras de scris și mă simțeam mai bine în mediul umanist. O vreme, am ezitat între a face critică literară sau de artă, apoi am ales-o pe cea din urmă.

Cum era Bucureștiul copilăriei dvs.?

Cu toate că era sistemul comunist sau poate tocmai de aceea, exista în București un mare interes pentru cultură. Cât timp nu atacai direct sistemul, arta sau literatura erau încurajate.

Se publicau cărți, se traducea mult din alte limbi. Situația era paradoxală: pe de o parte, România era extraordinar de izolată, pentru că granițele erau închise, pe de alta, era foarte integrată în cultura europeană.

Aveau loc multe evenimente care îți aminteau că faci parte din această cultură. Când aveam 11 ani, țin minte că am fost la o expoziție de litografii si desene de Toulouse-Lautrec, la Muzeul Național de Artă, fostul Palat Regal.

Atmosfera aceasta culturală ați regăsit-o aici, în Canada?

În România, cultura era ceva foarte profund și nu era o preocuparea unui grup restrâns de persoane. Desigur că impresiile mele sunt subiective, dar erau anumite locuri în București, precum casa academicianului George Oprescu, cu obiecte colecționate de el sau Muzeul Zambaccian care păstrau vestigiile unei culturi puternice, originale și asta chiar după un sfert de secol de comunism intens, de teroare.

Aici e complet altceva. Există foarte multe evenimente culturale, dar lumea nu e interesată de cultură în sine. Este o luptă permanentă de a explica ce înseamnă cultura.

Când ați început să publicați?

Spre începutul anilor ’80,am publicat niște articole în câteva ziare de cartier, pe teme de artă și așa a început totul. Am făcut apoi cursuri de radio și redactare și am fost invitat la Radio-Canada, am făcut reportaje despre știință, tehnologie și în general, cultură.

Impresia mea era că Montréalul avea un viitor cultural în față. Muzeele aveau expoziții foarte bune, populația arăta interes față de cultură. M-am simțit bine și mi-a plăcut să contribui la crearea acestui mediu.

În anii ’80, comunitățile Montréalului erau apropiate, imigranții europeni și de alte origini se amestecau cu anglofonii și cu francofonii pe Saint-Denis și Saint-Laurent, se deschideau multe restaurante și era o viață de noapte cu o anumită efervescență culturală. Dar Referendumul din ’95 a separat oamenii, a scindat societatea. Montréalul și-a revenit prin anii ’96-’97, din punct de vedere cultural, dar relațiile dintre oameni erau diferite, se instalase suspiciunea.

Au fost și alți factori care au busculat viața culturală montrealeză?

Sosirea internetului. Deși s-au extins posibilitățile tehnice, interesul pentru cultură s-a redus. La început, internetul venea în ajutor revistelor de artă, acum însă le-a înlocuit, iar conținutul parcă s-a diminuat.

Una dintre publicațiile de calitate care au dispărut este și Vice Versa, revistă cu vocație multiculturalistă întemeiată de Lamberto Tassinari. Publica texte în engleză, franceză, în italiană pe teme foarte variate din politică, economie, artă, știință, lingvistică – în ideea formării unei culturi generale, ceea ce astăzi nu mai există. Și încerca să apropie Montréalul de Toronto și de New York.

CITEȘTE ȘI:  O nouă ediție a „Orei poveștilor în limba română” la BANQ

Am fost redactor-șef adjunct al revistei între 1994 și 1996, când s-a închis, și am publicat articole politice legate de scindarea Cehoslovaciei și de efectul ei asupra Slovaciei și Boemiei. Mi s-a părut că e legată de problema națională canadiană, încercam să compar. Locuisem șase luni în Praga și cunoșteam problema Cehoslovaciei din interior. Articole pe teme legate de Europa de Est am publicat și în Le Devoir, La Presse și în alte publicații.

De unde interesul pentru politică?

Probabil de la mama, ea știa limbi străine, traducea publicații și era foarte interesată de politică. Dar cred că e natural să te intereseze politica, fiindcă ea e cetatea. În Antichitate, toată lumea era preocupată de politică. Cred că Platon a scris că dacă nu te ocupi de politică, se ocupa ea de tine. Mi-a plăcut să scriu despre asta.

Ca orientare personală, sunt între centru si stânga, în niciun caz comunist, dar nici de dreapta. Caut să urmez o linie umanistă, de bun simț. Am scris deci foarte mult pe teme politice: despre politica latino-americană, despre Europa Centrală și de Est, inclusiv despre România înainte de 1989, despre căderea zidului din Berlin și a comunismului.

Și am găsit oameni precum Paul-André Comeau, redactorul-șef al ziarului Le Devoir, care mi-au acceptat textele cu entuziasm, deși eram relativ nou printre colaboratorii lor. Pentru revista Recto Verso, între 1999 și 2004, am fost principalul correspondent pentru Lumea a treia.

În paralel ați scris pe teme de artă. Ce subiecte v-au atras?

Am scris mult despre covoarele orientale, era un domeniu care mă pasiona și pe care îl cunoșteam bine, fiindcă am lucrat cu un negustor de covoare orientale. Covoarele astea, provenite din Orientul Mijlociu – Iran, Caucaz, Turcia, Pakistan – au culori superbe și o istorie foarte veche.

Cel mai vechi covor oriental cunoscut este Pazyryk, care a fost descoperit în timpul unor săpături arheologice, în Siberia și care are o vechime de 2500 de ani. După modele sale, s-a stabilit că provenea din Armenia. Acum se află la muzeul Hermitage din Saint Petersburg, Rusia. Covoarele orientale actuale păstrează încă tipare vechi, cum este friza greacă și este fascinant să descoperi cum arta poate constitui un pod peste timp.

În România, țin minte că se făceau imitații foarte bune de covoare persane, pe vremea comuniștilor și chiar înainte de al Doilea Război Mondial. Dar exista și covorul tipic românesc, chilimul moldovenesc, pe care-l găseai în casele țărănești.

Ei bine, modele sale au și ele legătură cu Orientul Mijlociu, cu tradiția din Caucaz, Iran. Ceea ce e firesc, fiindcă, pe vremuri, România era o zonă în care se circula intens: treceau pe la noi armate, dar și negustori, emigranți de toate națiile. Cultura românească a fost mereu influențată și în corespondență cu alte culturi, atât orientale cât și occidentale. De aceea, românii pot înțelege, după părerea mea, ambele culturi.

Apoi ați descoperit America Latină…

Am descoperit-o în 1989 și am găsit multe lucruri în comun cu România, la nivel de limbă și de mentalitate.

Andrei Seleanu la San Miguel de Tucuman, Argentina, cu pictorita si muralista argentiniana Silvia Albuixech

După căderea comunismului, interesul pentru Europa Centrală și de Est s-a diminuat simțitor în Canada, dar a început interesul pentru America Latină, probabil din cauza tratatelor de libre échange. Eu tocmai învățasem spaniola și călătorisem în câteva țări din America Latină, așa că am scris niște articole pe teme politice și artistice care au fost publicate.

Un timp, a funcționat foarte bine fiindcă exista interes pentru Mexic, Peru, Chile, Columbia, Venezuela etc. M-am încadrat în acest interes care coincidea și cu interesul meu.

Politica e zbuciumată acolo. Prin ce se evidențiază arta?

America Latină are un enorm talent artistic. De altfel, eseistul și poetul mexican Octavio Paz spunea că vocația principală al Americii Latine e cultura.

Am locuit un an jumate în Columbia, o țară foarte periculoasă și cu probleme interne grave, dar de o mare creativitate în pictură și muzică și care are probabil cel mai bogat folclor muzical din lume. Am publicat cred în jur de 30 de articole despre arta latino-americană. În revista Vie des Arts, am făcut un număr întreg despre arta contemporană din Columbia.

CITEȘTE ȘI:  Nouă sportivi antrenați de Sorin Alexandru, la naționalele Canadei la karate

Violența, dar și senzualitatea care caracterizează această țară au contribuit la vitalitatea artei.

E o creativitate permanentă, care transformă totul în expresie artistică. Ils font feu de tout bois, cum zic francezii.

Tot în Vie des arts am publicat un articol despre expoziția 300 de ani de artă cubaneză care a fost prezentată în 2008, la Musée des beaux-arts din Montréal. Expoziția avea și un interes politic: a fost primul pas spre deschiderea unor relații diplomatice, fiindcă sub Obama impresia era că America se apropie de Cuba, iar Canada a fost mereu un intermediar între cele două țări.

După aceea, au fost schimburi culturale cu Statele Unite, președinții s-au întâlnit la diferite forumuri și în 2016 Barack Obama a vizitat Havana. Acum, sub Trump, e o situație instabilă, nu se știe unde va duce.

Andrei Seleanu

Cum ați caracteriza arta din Québec, pe care o cunoașteți la fel de bine?

Pentru mine, Montréalul are o puternica efervescență culturală, dar e introvertită, emoțiile sunt sublimate. Poate pentru că oamenii au un caracter nordic, determinat și de climă, iar civilizația consumeristă și-a pus și ea amprenta.

Québec are artiști foarte buni; e o mare finețe și un rafinament care are legătură cu Franța, cu Statele Unite și, după părerea mea, cu rădăcinile autohtone, amerindiene. Au artiști precum Fortin, Riopelle, Borduas, Lemieux, Charles Gagnon și mulți alții și o puternică tradiție de pictură pe care ei înșiși, in mod curios, nu o recunosc pe deplin.

Sunt și mulți artiști buni contemporani – pictori, graficieni, sculptori, precum Michel Beaucage, Danielle Cadieux, Paul Cloutier, Rusdi Genest, Jean-Paul Lafrance, Claude Millette, Gisèle Lefrançois.

Despre unii am scris chiar la începutul carierei lor artistice. Pe mine m-a interesat întotdeauna arta emergentă, îmi place să descopăr artiști și să fac o evaluare estetică pe care s-o împărtășesc cu cititorul.

Urmăriți arta românească contemporană?

Foarte puțin. Îl urmăresc pe Adrian Ghenie, e foarte bun, foarte tare, foarte român, dadaist, e o isterie absolut reală, un strigăt de panică în fața lumii de astăzi care numai prin pictură se poate face. Și el o face foarte bine, cu niște culori de o stridență care poate părea excesivă, dar e necesară.

În ultima vreme, v-ați concentrat pe scrierea unei cărți. Despre ce este vorba?

Cartea se numește Repere pentru a înțelege arta contemporană, am scris-o în franceză, dar nu am publicat-o încă. Am încercat să înțeleg problematica postmodernă și conceptul de hibriditate se află în centrul ei. Și mă refer în principal la instalațiile care au devenit foarte populare în expozițiile de după anii ‘80, în Canada și peste tot în lume.

Aceste instalații adună la un loc elemente hibride (fotografii, video, textile, sculpturi, texte etc). Pornind de la teoria rizomului a lui Gilles Deleuze și Felix Guattari, am aplicat principiul acesta al hibridității la structura operei conceptuale. E un element pe care-l regăsim în lumea contemporană, în general, cu aceste religii bizare care se impun, fundamentalismul islamic, tehnologia spațială și progresul virtual care par infinte, amestecul de populații, migrațiile.

Trăim într-o lume hibridă și trebuie să ne adaptăm. Pe de altă parte, teoria mea e că din punct de vedere artistic, opera asta rizomică, hibridă, este deficitară estetic. Dacă iei orice lucrare a pictorilor de altădată, o să vezi că există un centru de echilibru, un punct care concentrează atenția și care dă posibilitatea de contemplație, de meditație.

În schimb, aceste instalații hibride îți împrăștie atenția, faci un efort ca să găsești sensul și de multe ori nu-l găsești. Și, pornind de la principiile estetice ale artei chineze și hinduiste care au de-a face cu energii (Atman și Prana în hinduism și Qi, în arta chineză, care e energia vitală), consider că opera de artă trebuie să emane o energie. Or, o instalație abstractă pură nu are această energie intrinsecă pe care toate operele bune o conțin.

Am convingerea profundă că discursul despre artă e azi extrem de necesar – analog jurnalismului politic – pentru a explica chestiunile legate de artă si imagine.

Ad