Emoţiile şi gândurile noastre creează realitatea înconjurătoare. După mine, raţiunea joacă un rol secundar în povestea vieţii fiecărui om. Majoritatea deciziilor pe care le luăm sunt rezultatul unor emoţii, mai mult sau mai puţin intense.
De la cum ne îmbrăcăm înainte de a ieşi din casă şi până la profesia pe care o practicăm, de la culorile pe care le preferăm şi până la alegerea „sufletului pereche” suntem conduşi de trăiri interioare.
Poate că de aceea, observând această „slăbiciune” a omului, credinţele religioase orientale au pus accentul pe controlul emoţiilor, pe starea de neutralitate în raport cu ceea ce este „lumesc”. Adică nici să nu te bucuri, dar nici să nu te întristezi, să nu urăşti, dar nici să nu iubeşti nebuneşte. Să fii întotdeauna neutru şi să nu te surprindă nimic din ce se petrece în jurul tău pentru că „mirarea” generează emoţii.
Occidentalii, mai pragmatici, au spus că „mirarea este mama înţelepciunii” şi pe această idee au construit civilizaţia în care ne-am format şi vieţuim.
Pentru a controla avalanşa de emoţii care se revarsă în fiecare clipă peste noi, ei au creat legi. Astfel, fiecare este obligat să se gândească la consecinţe înainte de a acţiona. Cel puţin la nivel teoretic, frica de consecinţe ne împiedică să întreprindem acţiuni antisociale de o gravitate extremă. Lucrurile s-au îmbunătăţit substanţial din acest punct de vedere în ultimul secol, dar suntem foarte departe de un mediu de viaţă ideal unde punerea în locul celuilalt să reprezinte regula, nu excepţia.
Lumea s-a schimbat fundamental în ultimii 20 de ani, odată cu dezvoltarea internetului şi a reţelelor de socializare. Avalanşa emoţiilor a căpătat un nou curs, virtual, iar majoritatea oamenilor nu sunt încă pe deplin conştienţi de această realitate.
Raporturile sociale au suferit modificări inimaginabile în urmă cu doar câteva decenii.
Oameni din toate colţurile lumii comunică rapid şi află despre evenimente care, în trecutul recent, nu le erau accesibile din cauza distanţelor uriaşe şi a timpului necesar transmiterii lor. Astfel, în câteva secunde eşti pus la curent cu detaliile manifestaţiilor de stradă din Hong Kong sau cu protestele din Beirut împotriva clasei politice corupte. Ba chiar vezi, în timp real, figurile crispate ale poliţiştilor şi asta doar prin manipularea unui telefon inteligent.
Asia, Africa, Americile şi Australia transmit spre Europa emoţii, proiecte, atitudini colective într-un ritm incontrolabil şi aproape imposibil de prevăzut. Oameni obişnuiţi care au decis să se stabilească, din diverse motive, la mari distanţe de locurile natale, îşi văd rudele rămase acasă în fiecare zi şi le comunică detaliile cele mai mărunte ale vieţii lor.
Unde ne va duce această intercontectare şi evoluţia ei spectaculoasă, de la un an la altul, este foarte greu de prezis. Un singur lucru rămâne cât se poate de clar: umanitatea şi-a schimbat ireversibil înfăţişarea. Visăm la eradicarea celor mai cumplite boli, a subdezvoltării şi a riscurilor ecologice. Visăm la o mai bună înţelegere a spaţiului cosmic şi a funcţionării creierului uman (despre care, până acum, n-am ştiut aproape nimic).
Ce nu înţelegem, însă? Nu înţelegem că potopul emoţiilor generate de marile schimbări la care suntem martori constituie o armă cu două tăişuri. Putem evolua rapid, dar riscăm şi o prăbuşire morală ce ar putea conduce la dispariţia speciei umane. Societatea de consum promovează individualismul şi bunăstarea obţinută fără efort. Indivizii din lumea occidentală pretind adesea un nivel de confort ce le depăşeşte cu mult contribuţia la binele colectiv.
Noilor generaţii li se cultivă impresia că totul li se cuvine, şi încă repede. Puţini mai reflectează la condiţiile în care au trăit bunicii lor, fără marile invenţii tehnologice ale momentului şi fără protecţia socială din vremurile noastre. „Oamenii trecutului” erau mai umani decât „oamenii prezentului”, mai calzi şi mai dispuşi la sacrificiu personal. De altfel, câţi dintre noi mai au un crez politic sincer, un ideal? Câţi părinţi îşi mai propun să-şi înveţe copiii bunele maniere, valoarea unei promisiuni făcute sau respectul faţă de interesele celuilalt?
Din dezumanizare se naşte riscul dispariţiei speciei noastre. Întâi de toate prin ivirea unor clase politice total nepregătite, moral şi intelectual, pentru noile misiuni ale umanităţii.
Apoi, ca o consecinţă directă, prin scăderea nivelului educaţional al maselor. Aici nu este vorba despre acces la informaţie, ci despre insuflarea unor valori. Instrucţia este una, educaţia este cu totul altceva.
Poţi avea un mârlan cu diplomă universitară, cum poţi avea foarte bine un OM care ştie doar să scrie şi să citească. Pe OM te poţi bizui, pe mârlan, nu. Mârlanul nu are origine etnică sau naţionalitate. El este prezent peste tot şi contaminează, prin simpla prezenţă, tineri vulnerabili care vor să obţină totul uşor. Educaţia maselor este cel mai bun „antibiotic” împotriva mârlanului şi, de aici încolo, împotriva politicienilor corupţi, a distrugerii planetei etc. Toate acestea sunt valabile din România până-n Quebec şi din Islanda până-n Noua Zeelandă. Sigur, există particularităţi culturale care pot accentua sau atenua degradarea socială, însă rezultatul final va fi inevitabil acelaşi.
Umanitatea este la răscruce de drumuri şi depinde numai de noi dacă vom supravieţui.
„Efectul fluturelui”, al evenimentului aparent minor care influenţează evenimente majore, îşi găseşte aplicabilitatea perfectă în societatea actuală.
De pildă, cu fiecare cetăţean care renunţă să-i mai spună „Bună ziua!” vecinului pe care-l întâlneşte ne apropiem cu un pas de prăpastia umanităţii. Ritmul se accelerează dacă primul cetăţean este prea obosit seara pentru a-şi mai învăţa copiii că e bine să pui batista la gură când strănuţi, să te speli pe mâini după ce foloseşti toaleta şi să nu te îmbulzeşti ca sălbaticul la uşile mijloacelor de transport în comun.
Nu ne rămâne decât să sperăm în împletirea armonioasă a emoţiilor, raţiunii şi voinţei omului modern. Spre salvarea tuturor.
