Larry Flint și Mike Ward

Citește și

Alin Alexandru
Alin Alexandru
Alin Alexandru are peste 23 de ani de presă scrisă şi televiziune la Expres, Cu­ren­­tul, Biz, B1TV, Naţional TV, timp în care a rea­li­zat reportaje în peste 30 de ţări. Este pasionat înfocat de tenis şi expert în asigurări şi investiţii.

Mike Ward este un comediant quebecois iar Jeremy Gabriel este un tânăr care poartă un handicap sever, care se prezintă singur drept un cântăreț.

Acum mai mult ani într-un spectacol Mike Ward îl caricaturizează pe tânărul Jeremy într-o intervenție de puțin peste 2 minute. Jeremy îi cântase câteva secunde Papei, a fost invitat câteva minute pe scenă cu Celine Dion. Marele vis al lui Jeremy este, ca în ciuda handicapului și a înfățișării sale altfel decât a celorlalți, să devină un artist.

Cum să nu empatizezi că un tânăr bătut de soartă care, mai mult, poate muri oricând, potrivit declarațiilor mamei sale. Cum poți unei asemenea persoane să-i refuzi visul? Cine ar putea fi un asemenea criminal?

- Publicitate -

Ei bine criminalul este Mike Ward care, spune în fața publicului că l-a protejat pe tânăr când a cântat pentru papa, cu Celine Dion, înțelegând că pregătindu-se să moară are dreptul la puțină fericire. Dar tânărul Jeremy n-a dat semne de plecare și a început să se ia în serios ca și muzician. Încurajat de bunătatea oamenilor care nu pot refuza un tânăr cu handicap, el a început să fie invitat în emisiuni și încet și-a construit o imagine.

Umoristul Mike Ward glumește pe seama talentului lui Jeremy care îți zgaraie urechile. Cum nimeni n-a avut curaj să-i spună în față lui Jeremy că vocea lui n-are nimic comun cu arta, s-a găsit Ward. Stand-up lui Ward (pe care îl găsiți pe youtube) poate oripila, poate fi considerat dur și ofensator referindu-se la un handicapat. Poate fi exagerat și la urma urmei, poate să-ți placă sau nu. Ideea lui Ward a fost, cu mijloacele discutabile ale comediantului, de a spune că Jeremy cântă aiurea iar handicapul nu poate să-i ofere porțile unei cariere. Așa că încetați să vă prefaceți și să-i băgați în cap adolescentului că este un artist. Ward a spus ceea ce mulți care-l ascultă pe Jeremy gândesc; că omul n-are ce cauta pe scenă.

Ward a făcut un delict de opinie. Cazul face valuri, unii îl consideră un monstru pe Ward, alții gândesc că are libertatea artistică de a spune ce gândește. Jeremy face turul televiziunilor îl denunță pe monstrul Ward și-i cere să-și ceară scuze. Spre surprinderea generală, Ward nu-și cere scuze și nu-și pune cenușă în cap (ca Trudeau în cazul black face). Își apară dreptul la libertatea de exprimare și a actului artistic. Jeremy îl acționează în justiție și, după ani de zile, judecătorii îi acordă daune de 42.000 de dolari. Ward refuză categoric să plătească un singur dolar și cere să fie ascultat de Curtea Supremă. Aici suntem în acest moment.

- Publicitate -

Cu 40 de ani în urmă, un caz oarecum asemănător facea istorie în Statele Unite. Pastorul foarte popular Jerry Falwell vs patronul publicației pornografice Hustler, Larry Flint. Pastorul, unanim apreciat, îl denunță pe Flint ca un demon al imoralității în SUA care trebuie interzis. Larry Flint semnează un text în Hustler în care insinuează că marele om care predică moralitatea este un bețiv și a făcut sex cu mama lui, ba câteodată și cu capre. Toată lumea știe că Falwell nu face sex nici cu mama, nici cu capre. El îl dă în judecată pe Flint cerându-i daune mari în bani.

Acuzat de toate instanțele inferioare, Flint ajunge cu cazul în fața Curții Supreme. Spre stupefacția multora, Curtea, cu o decizie de 8-0, îl absolvă pe Flint de orice vină. Curtea Supremă a Statelor Unite precizează într-o decizie istorică că libertatea de opinie a mult blamatului Flint nu poate fi pedepsită. Judecătorii consideră că primul amendament- libertatea totală a opiniei și expresiei – este un drept fundamental al oricărui locuitor al Statelor Unite. Chiar imoralul patron de revista pornografică are dreptul să-și expună opinia față de cel mai moral cetățean american.Rezolvarea Curții Supreme ar putea părea multora bizară, mai ales în zilele noastre.

Dar cazul Falwell-Flint crează un precedent istoric și mult mai important decât credem. Omul este o ființă liberă, poate vorbi liber și poate avea opinii libere. Poate acea decizie din 1988 este un motiv pentru care free-speech-ul este încă tolerat în Statele Unite.

Dacă urmăriți viața politică de la vecinii noștri poate veți remarca cum politicienii și ziariștii se bălăcăresc între ei. Trump este numit pe șleau abuzator de femei, rasist notoriu, nazist, infractor. La rândul lui Trump n-are nicio opreliște să facă presa coruptă, pe Maxine Waters „low IQ woman”, pe Nancy Pelosi „nebună” iar pe Adam Schift „lowlife”. Unii exarcerbează corectitudinea politică, ceilalți o demască. La prima vedere este o nebunie în care fiecare spune ce vrea. Unii ar crede că americanii sunt nebuni, dar adevărul este că niciodată nu vom rezolva problemele dacă n-am avea curajul să vorbim despre ele, chiar exagerând câteodată.

În Canada domnește o liniște suspectă. Politicienii sunt politicoși între ei, lipsesc invectivele, parcă suntem la teatru. În opinia publică, dacă n-ar exista rețelele sociale prin care oamenii au curajul să-și exprime părerile, am crede că ne îndreptăm ușor spre visul de aur al omenirii: comunismul. În viziunea mass-media și a politicienilor canadieni trăim într-o armonie de invidiat.

Temele de reflecție ale societății sunt suspect propuse și rezolvate dintr-un singur unghi de vedere, acel minunat unghi al corectitudinii politice. La Radio Canada ascult o emisiune în care o doamnă crede că există o tendință în rândurile canadienilor de a evita să se mai ducă în Sud pentru că tot luând avionul spre Cuba emitem prea multe emisiuni de carbon.

În studiou sunt prezenți 3-4 ziariști care-și dau cu părerea. Unul zice că ideea este bună, să interzicem plecările în Sud iarna, sunt prea costisitoare pentru sănătatea planetei și asta pentru un îndoielnic gust mic burghez de relaxare. Chiar așa spune tipul. Altul zice că ar putea pleca mai bine la ski, ar putea să renunțe la mers la plajă. Să nu-ți vină să crezi că niciunul dintre oamenii cu cap pe umeri n-a sesizat ridicolul și inutilitatea demersului. Câți părinți s-ar găsi să refuze copiilor o baie de soare într-o iarnă de cinci luni pe motivul că poluăm cu avionul planeta?

Credeți că cei din studiou credeau în ce spuneau? Evident că nu. Ei urmau o autocenzură sau o gândire de cal, cum ar fi că schimbarea climatică este un subiect tabu în această țară. Cine pune în discuție adevărul despre climate change este un proscris.

Această unanimitate a oficialilor și a canalelor mass-media canadiene este înfricoșătoare și-mi amintesc despre vizionarul George Orwell care în 1949 spunea că dacă gândul corupe limbajul, limbajul poate de asemenea corupe gândul.

A pune în discuție schimbările climatice, de exemplu, este ceea ce definea Orwell în ficțiunea 1984 o crimă-gândit. A pune în discuție rasismul, ca parte din AND-ul oricărui individ este considerat un delict de opinie. Crimă-gândit din cartea lui Orwell nu mai pare o ficțiune, ci ea, iată se insinuează în viața noastră.

Fără să realizăm ne autocenzuram, în vorbe, în gândire.

1984 ar trebui să fie o carte inclusă în programul oficial de învățământ. Acest George Orwell a intuit cu o profunzime uluitoare o societate formată nu din oameni, ci din subiecți care trebuie să se miște în limitele restricțiilor. Marea groază a personajului principal Winston Smith, un funcționar al statului dictatorial, nu era ce spune, aici se putea controla, ci ceea ce ar putea vorbi în somn. Iar Big Brother veghea. Crimă-gândit era în societatea înfățișată de Orwell cea mai înalta formă de infracțiune.

Fascinant este că statul sângeros în care trăia Smith nu trata oamenii la fel. Cei urmăriți de securitate erau cei din aparatul central, ei erau cei hăituiți, să nu spună sau să gândească împotriva regimului. Ei locuiau în zone speciale și nu se amestecau cu ceilalți, adică cu proletarii. Doar 10 la sută din populație era urmărită zi și noapte, cei care erau considerați că pot gândi și pune în pericol dictatura. Proletarii trăiau în cartiere proaste și aveau mai multe libertăți. Proletarii puteau trăia promiscuu, prostituția, competițiile sportive și drogurile le erau permise. Big Brother știa că aceștia trebuie să primească „basicul”, ei nu erau un pericol pentru că puteau fi manipulați menținându-i în obscuritate.

M-am gândit, se poate să greșesc, că Orwell a fost genial privind spre viitor. Și în societatea noastră „basicul” este asigurat la un nivel ceva mai ridicat, casă, mașină, piscină, vacanțe, meciuri de hochei, canabis la tot poporul. Ce vrem mai mult! Problema de rezolvat, ca și în închipuirea lui Orwell este să-i plesnești pe cei care gândesc mai mult. Ei sunt infinit mai periculoși decât ceilalți.

Cele două cazuri prezentate pornesc de la niște acțiuni care par, la prima vedere insignifiante-pastorul impecabil atacat de un imoral și tânărul cu handicap Jeremy luat în zeflemea de Ward, dar ele deschid o discuție – în opinia mea – capitală asupra viitorului nostru în epoca în care manipularea are posibilități infinite. Crimă-vorbit, crimă-gândit, iată ce ne-a prezis Orwell cu 70 de ani în urmă.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Cardinalul Marc Ouellet neagă ferm acuzaţiile de agresiune sexuală

Cardinalul canadian Marc Ouellet, care se confruntă în ţara sa cu acuzaţii de agresiune sexuală formulate de o femeie...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -