Primul ministru conservator britanic Boris Johnson a câștigat, cu puțină întârziere pariul său. Venit la putere în iulie 2019, el nu a reușit, din pricina opoziției parlamentare, să părăsească la 31 o ctombrie Uniunea Europeană.
A mizat pe alegeri anticipate pentru a obține o majoritate partizană în Parlament, a obținut-o și acum este sigur că va putea oferi britanicilor ieșirea din Uniunea Europeană la termenul limită acceptat de aceasta, 31 ianuarie 2020.
Boris Johnson a celebrat victoria sa categorică printr-o alocuìune axată pe unitatea si solidaritatea britanicilor indiferent de opiniile lor trecute despre Brexit: ”Fac apel la toată lumea să întoarcem pagina și să începem să ne vindecăm rănile” a rostit el înainte de a se adresa întrucâva patern și consolator acelei părți a electoratului laburist care a votat pentru el. Liderul laburist Jeremy Corbyn a fost abandonat de mulți în primul rând, probabil, din cauza soluției atlernative propuse – un nou referendum – care nu făcea decât să prelungească și mai mult starea națională de incertitudine și anxietate.
Dar îndemnurile la unitate sunt mai ușor de formulat decât de transpus în practică. Ieșirea oficială din Uniunea Europeană la 31 ianuarie nu înseamnă automat și o schimbare totală a angrenajului de reguli, politici, principii, proceduri din care Marea Britanie ca oricare alt membru al Uniunii Europene făcea parte. La 31 ianuarie 2020 se va confirma că prima parte a problemei Brexit – cum și în ce condiții să se producă separarea Marii Britanii de Uniunea Europeană – a fost rezolvată. Urmează însă partea a doua – ce fel de relații vor fi stabilite între foștii parteneri comunitari – a cărei soluționare va fi obiectivul unor negocieri cel puțin la fel de complicate.
Obiectivul acesta ar trebui să fie atins, potrivit estimărilor oficiale, până la sfârșitul anului 2020, dar cei mai mulți analiști consideră că termenul e mult prea scurt și, ca atare, optimismul lui Boris Johnso, irealist.
Deja Angela Merkel și Emmanuel Macron au început să vorbească despre Marea Britanie ca despre un concurent important și potențial imprevizibil, și faptul sugerează că și de o parte și de alta există exigențe complexe pentru care soluțiile reciproc convenabile vor fi stabilite printr-o negociere deloc simplă.
Dar Boris Johnson, totuși, nu era și nu este un europhob dur ca Nigel Farage și el a fost chiar acuzat la un moment dat de oportunism. Opțiunea lui pentru Brexit s-sr explica mai curând, s-a apus prin ambițiile sale de ascensiune politică rapidă. Cu alte cuvinte, el nu a fost un formator de opinie publică brexitară, ci doar un aderent vocal și inventiv la un curent deja majoritar. Cazul lui s-ar asemăna întrucâtva cu cel al Therezei May care, înainte de referendum-ul din 2016, era o conservatoare moderată adversară a Brexitului.
De la Boris Johnson, care i-a luat locul e de așteptat, ținând seama de pragmatismul său, că nu va distruge partenariatul cu Uniunea Europeană, prin formularea unor pretenții inacceptabile, ci că va insista pentru transformarea lui într-un sens neconflictual, adaptat la noile realități apărute și la multitudinea intereselor de colaborare reciprocă.
Este însă posibil ca negocierile Marii Briatnii cu Uniunea Europeană să fie grevate de probleme de stabilitate internă și atunci lucrurile se complică. Boris Johnson nu a fost singurul învingător de la ulrimele alegeri. Partidul nationaliștilor scoțieni (SNP) cdondus de Nicole Sturgeon a obținut 48 de locuri îm Parlament, cu 13 mai multe dcât la ultimele alegeri. Or, după cum se știe Scoția a votat masiv în 2016 contra ieșirii din Uniunea Europeană (62%).
Începerea negocierilor la 31 ianuarie dintre Marea Britanie și Uniunea Europeană va consemna o foarte posibilă escaladare a tensiunilor naționaliste. Guvernul provincial scoțian poate insista pentru organizarea unui nou referendum scoțian de obținere a independenței, după cel din 2014 pierdut. Dar în noile condiții, când scoțienii sunt în majoritate eurofili, despărțirea de Marea Britanie – din care ei fac parte din 1707 – pare mai interesantă ca oricând.
Într-o situație complexă se află și cealaltă provincie britanică eurofilă Irlanda de Nord, cu 59,5% de voturi contra Brexitului în 2016.
Irlanda de Nord – zeci de ani teatrul unor conflicte sângeroase între majoritatea protestantă pro-britanică și minoritatea catolică naționalistă pro-irlandeză – a fost pacificată în 1998 printr-un acord inițiat de prim-ministrul englez laburist Tony Blair. De atunci începând, între Irlanda de Nord și Republica Irlanda (restul insulei Irlanda) nu mai existau granițe căci toată lumea făcea parte din Uniunea Europeană. Dacă Marea Britanie părăsește UE, apare riscul reapariției frontierei între cele două entități statale și, odată cu aceasta, și conflictele interne din Irlanda de Nord între protestanți si catolici, aceștia din urmă dornici să atașeze Irlanda de Nord la eurofila și foarte prospera Republica Irlanda. Soluția propusă în timpul guvernării Therezei May așa numitul ”fileu de securitate” (backstop) a fost respinsă categoric de Parlamentul britanic.
A doua cale de soluționare a problemei, consecutivă negocierii lui Boris Johnsos, prevede perioade repetate de tranziție care pot însuma mai mult de zece ani. Se vede bine că rezolvarea definitivă a problemelor comerciale, economice, de securitate etc. dintre Irlanda de Nord și Marea Britanie și dintre aceasta și Uniunea Europeană este extrem de dificilă. Și nu e imposibilă renașterea unui naționalism irlandez eurofil căci dincolo de opoziția tradițională protestant – catolic există și o larvară antipatie a irlandezilor față de britsnici și, de asemenea, o identitate irlandeză bine precizată.
Cum va reacționa opinia publică britanică brexitară față în față cu un eventual pericol al destrămării Marii Britanii ?
Nu vom intra în hățișurile dese ale istoriei britanice, dar putem observa că, datorită lor, misiunea lui Boris Johnson și încheierea dosarului Brexit sunt departe de a fi devenit, după ultimele alegeri din 12 decembrie, simple negocieri de rutină. Saga Brexit este departe de a se fi terminat.
