Aș putea fi și eu prim-ministru. De când cu Viorica, nu pare chiar imposibil, chiar dacă nu ai nicio calitate care să te recomande în sensul asta. Ai altele, dar nu pe acest palier. Dar dacă într-o bună zi aș fi desemnată printr-o nebunie de conjunctură, aș rezolva degajat misiunea asta. Aș delega cu grație. Aș indica niște nume. Apoi aș demisiona.
Eu știu cine vreau să ne conducă țara, orașul, cătunul. E simplu. Efort minim de cercetare. Nici nu caut prea mult, nu fac teoria chibritului, nu țes, nu scotocesc, nu fabric scenarii, nu umblu cu desfășurări de demonstrații-maculatură. Totul e la suprafață. Pur și simplu, privesc concret.
Există oameni care au adunat alți oameni în jurul lor și au făcut lucruri sau măcar au inspirat la realizarea lor. De pe urmă cărora mulțimi de oameni câștigă în viața de zi cu zi, imediată, cotidiană. De ce ne entuziasmăm la anumite întâlniri când e vorba de traiul nostru mai bun? Pentru că unii găsesc soluții pentru toți ceilalți și nu doar vorbesc despre ele, le și aplică. Și ni se simplifică viața puțin, și pare că poți răsufla, lăsând loc pentru ce e important cu adevărat. În griul pesimismului care te face să crezi că au plecat toți cei destoinici, observi cu speranță că mai avem oameni providențiali. Care gândesc mare. Acum, pe 1 Decembrie am văzut și revăzut la televizor portretele unora. Dar în restul zilelor anului unii interacționăm cu ei.
Pe alții îi observăm de departe, despre alții ne povestesc prietenii, cu sufletul la gură și cu uimire. Le-am văzut pe fetele care construiesc un spital, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu de la “Dăruiește viață”, sunt deja celebre, dar nu se lasă păcălite de faimă ci o folosesc mai degrabă pentru a merge mai departe, cu transparență, hotărâre și devotament. Au remarcat lipsuri în sistemul de stat, au văzut cum trec anii și nimic nu se înalță, nicio speranță pentru copiii bolnavi nu se conturează, ei nu apucă măcar să înțeleagă, să vizualizeze ce au sperat, că pier, mult prea devreme și nedrept. Toate proiectele trec prin ani din studii în studii de fezabilitate și banii se topesc, ca visele copiilor afectați de cancer.
Au hotărât, pornind de la un prim caz care le-a tulburat, să se dedice acestui scop. Iar acum spitalul e pe cale să devină funcțional. Un spital adevărat! Și noi rămânem năuci. Și mirați. Cum, nu e cu bani de la stat? Nu a decis ministrul cutare? Nu, e cu bani de la oameni: companii și persoane particulare. Și se continuă. Au declanșat singure toată epopeea? Da. Puteau să stea cuminți? Puteau. N-au stat.
L-am văzut pe Ilie Bolojan, primarul orașului Oradea care i-a animat pe oradeni să renoveze, le-a oferit scutiri de taxe, facilități, să contribuie, să se implice, să construiască, să dea o altă față urbei lor. Și acum turismul e în floare acolo. Fratele meu și-a petrecut o parte din concediu în Oradea și era uimit. Cum, nu cade tot centrul vechi? Nu se ridică cu intervenții clădiri P+7 după ureche? Nu parchează munți de mașini haotic, claie peste grămadă? Nu, s-a renovat mult, frumos, s-a redat centrul pietonal, s-a descurajat mersul cu mașina și s-au încurajat meșteșuguri și deschiderea de mici afaceri la tot pasul. Și se continuă. Putea să stea cuminte să-și facă vacanțe exotice în lumea largă și coruri de lăudători în preajma? Putea. Nu a stat.
Mi-am amintit de Constantin Chiriac, fondatorul Festivalului de Teatru de la Sibiu. Am auzit, l-am văzut, l-am întrebat. Am tot scris despre el și m-am minunat. Cum a ajuns el la a 26-a ediție cu festivalul, cum în 2007 Sibiul a fost desemnat ”capitală europeană” și cum se umple de turiști fie vară fie iarnă, deși nu are mare și nici munte în Piața Mare. Cum, vin turiști special pentru FITS? Cum, japonezii fac voluntariat în Sibiu? Rămânem iar prostiți. Putea să stea cuminte, să-și joace repertoriul, așteptând alt și alt regizor să-i dăruiască roluri? Putea. N-a stat. Continuă.
Apoi Gheorghe Hagi, care a luat-o de la zero cu o echipa nou-nouță. A muncit să-i învețe pe copiii talentați măiestria lui. A format o generație de sportivi pe picioarele lor. Viitorul are viitor. Cum, nu a selecționat odrasle netalentate, cu platfus, care scancesc că vor la fotbal, nu le-a încurajat să se joace de-a fotbalul? Nu. Cum, nu a stat să-i indice Federația cum să procedeze? Nu, nu a stat. Și continuă. Și iar suntem buimăciți.
Mai sunt medici care s-au întors în țară și au pornit performanță aici, s-au auzit multe despre doctorul Cătălin Cîrstoveanu, care a creat o secție modernă la spitalul Marie Curie, sunt mame, cum e Dorina Chiriac, care ridică asociații pentru a ajuta copii cu vulnerabilități asemănătoare cu ale copiilor lor să-și câștige demnitatea refuzată de statul-cel-indiferent, există oameni care dau de mâncare altora, oameni care-și donează timp, oameni care sprijină creșterea normală a unor copii abandonați. Cum, nu puteau să stea acasă, cu necazurile și gândurile lor? Ba puteau, dar nu au stat.
Au acest foc interior care-i macină. Nu pot stă să se tânguie. Trebuie să facă ce pot. Au ei acest imbold.
Mulți, mulți oameni au făcut mai mult decât a-și vedea de propriul interes. În România, da. Nu s-au blazat, nu s-au bosumflat, nu s-au acrit. Au gândit mare. Și apoi au făcut. Ei ar putea conduce România, exact cum și-au condus micile lor dorințe, transformate în idealuri.
Să fie în funcțiile importante în stat, care ce-s oare dacă nu posturi de comandă ale unor ambarcațiuni asemănătoare, cu aceleași reguli și moduri de funcționare? Eu aș pune acești oameni pragmatici în funcții clare, potrivite lor. Ei ar putea să fie îndrumători, sprijin, catapulta, exact cum au făcut cu micul lor stat în stat. Iar ceilalți, animați și empatici, însuflețiți și inspirați, nu mai puțin merituoși, i-ar urma, i-ar dezvolta, i-ar corecta dacă ar fi necesar. Liderii sunt de găsit. Avem oameni care cheamă la a face trainic, coerent, modern și transparent sistemul atât de hulit. Îi vedem toți cu ochiul liber. Ei ar putea să ne ajute să facem România ideală.
Foto: Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu de la “Dăruiește viață”. Foto extrasă din pagina Facebook a asociației.
