Sfârșitul anului abia încheiat marchează 30 de ani de la izbucnirea revoluțiilor care au zguduit lumea odată cu căderea Zidului Berlinului și execuția de către un pluton militar a lui Nicolae Ceaușescu, ultimul dintre sângeroșii dictatori ai secolului XX.
Cum au transformat lumea aceste evenimente politice? Sunt suficienți acești 30 de ani pentru a le înțelege esența?
Este cert că mutația la care am asistat în 1989, an de cotitură în relațiile internaționale, a avut consecințe multiple: pentru țările occidentale, amenințarea unui război (convențional sau nuclear) cu URSS a fost îndepărtată, cel puțin pentru moment, iar pentru țările din Est, prăbușirea mastodontului sovietic a însemnat sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Abia atunci, ocupantul, care și-a impus propriul regim în Est după victoriosul 9 mai 1945, a eliberat teritoriile de sub dominatia sa și s-a întors, (cel puțin parțial), la granițele sale naturale. Unul dintre cei mai reputati diplomați sovietici ai vremii, Anatoli Dobrynin, afirma, în memoriile sale, că URSS s-a retranșat, dupa implozia survenită, în spațiile pe care le domina în 1653!
Două fenomene care se împletesc și se dezvoltă simultan au contribuit la revoltele populare din Europa de Est: criza de supraproducție din Europa de Vest și criza care a zguduit Uniunea Sovietică în anii ’80.
La vremea aceea, indicatorii economici vestici arătau semne majore de dezechilibru economic precum si o ofertă care depășea cererea după 30 de ani de creștere susținută. Vestul era vaduvit de piețe de desfacere pentru produsele de larg consum. Presiunea pe care marile grupuri industriale au exercitat-o asupra propriilor guverne pentru a găsi soluții la aceste chestiuni comerciale s-a dovedit decisivă pentru ca schimbări de ordin politic să aibă loc în Europa de Est.
Această zonă este în continuare supusă unei circulații a mărfurilor într-un circuit închis: numai țările care impartasesc aceeași ideologie comunistă, unite în Consiliul pentru ajutor economic reciproc (CAER), sunt privilegiate pentru a face comerț între ele. CAER-ul a fost astfel un levier care a creat o dependență a tuturor țărilor din Europa de Est față de Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, de îndată ce CAER-ul a fost dizolvat, Europa de Est a început să fie văzută ca un spațiu propice pentru distribuirea producției occidentale.
Vulnerabili
Într-o anumită măsură, această viziune părea coerentă, din moment ce URSS traversa unul dintre cele mai vulnerabile momente ale existenței sale. Cufundată într-o criză profundă în urma „Războiului Stelelor” orchestrat în 1983 de președintele american Ronald Reagan – numele oficial al programului era Inițiativa de apărare strategică – Uniunea Sovietică se lupta să susțină cheltuielile bugetare angajate în cursa înarmărilor. Fragilizată deja de intervenția din Afganistan în 1979, economia socialistă sovietică avea nevoie de reforme inspirate din economia de piață.
În acest moment, fostul ministru al Agriculturii, Mikhail Gorbaciov, devenit secretar general al Partidului Comunist în 1985, a propus un plan curajos pentru reconstrucție economică (perestroika), combinat cu transparența (glasnost) în actele administrative. Tensiunile acumulate deja în țări precum Cehoslovacia, Polonia și Ungaria găsesc astfel o fereastră de oportunitate pentru o schimbare pașnică a regimului, în timp ce în România, liderul de atunci refuză orice apel la începerea reformelor. Ba mai mult, cere intervenția țărilor din Pactul de la Varșovia – alianța militară a țărilor comuniste – împotriva mișcării Solidarność din Polonia!
Întâlnirea istorică de la Malta, din decembrie 1989, între George Bush și Mikhail Gorbaciov pecetluiește soarta lui Ceaușescu: el trebuie să lase puterea cu orice preț. O revoltă legitimă și reală a poporului român se juxtapune cu o lovitură de stat căreia Ceaușescu nu-i supraviețuiește după un proces extrem de sumar în fața unui tribunal marțial.
Noua arhitectură a sistemului internațional imaginată de Gorbaciov nu va dura însă prea mult din cauza mișcărilor naționaliste care cer independența republicilor sovietice față de URSS. Dizolvarea acesteia la sfârșitul anului 1991, odată cu demisia lui Gorbaciov, îl determină pe actualul lider al Kremlinului, Vladimir Putin, să caracterizeze acest moment drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”!
Impactul a fost într-adevăr remarcabil, deoarece noua ordine internațională instituită după 1991 a devenit mai stabilă: trei decenii de pace fără conflict între marile puteri, Germania care se reunifică și devine din nou un actor comercial global (fără a fi o putere militară) iar Uniunea Europeană (care include țările ex-comuniste) este un mare spațiu de libertăți individuale și o piață comună printre cele mai invidiate din lume!
În ciuda stării relative de echilibru în care se află acum puterile mondiale, ne întrebăm cât va mai dura această perioadă. Ar putea constitui ideologia comunistă (care s-a transformat și ea în fața presiunilor economice) și pe care se sprijină încă anumite regimuri politice din Orient, un pretext pentru apariția unor curente care urmăresc abandonarea ei?
Pot cele trei decenii care au trecut de la căderea comunismului în Europa de Est sa ne ofere o perspectivă suficientă pentru a trage concluziile adecvate cu privire la necesitatea schimbării sistemelor politice care încă se revendică de la ideologia comunistă?
