Brâncuşi, genialul expatriat. 145 de ani de la naștere

Brâncuşi avea proiecte gigantice şi unul dintre acestea data încă din 1926: să construiască la New York, în Central Park, o Coloană a infinitului de 400 de metri înălţime

Cuvintele din Noul Testament “niciun profet nu este bine primit în ţara lui” se potrivesc cum nu se poate mai bine lui Constantin Brâncuşi,  genialul sculptor  care a deschis noi drumuri în arta europeană din secolul trecut.

Mu­rind, el a lăsat prin testament lucrările sale din atelier moştenire României, dar guvernul comunist al vremii (din anii ‘50) le-a refuzat cu dispreţ. Ele erau, aşa zicând, expresia unei arte burgheze şi formaliste!

Embed from Getty Images

S-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa (Gorj) din Oltenia, într-o familie de ţărani săraci. Nu l-ar fi aşteptat un alt destin decât cel umil al părin­ţilor şi fraţilor lui, dacă n-ar fi manifestat încă din copilărie, pe lângă un talent deosebit în sculptarea lemnului, şi o mare şi precoce independenţă.

La 11 ani pără­sise deja satul natal şi lucra la Slatina, într-un atelier de boiangerie. Timp de alţi şapte ani, a muncit ca servitor într-o casă publică din Craiova.

La vârsta de 18 ani este remarcat pentru una dintre primele sale lucrări, o vioară, de un industriaş care-l ajută să se înscrie la Şcoala de arte şi meserii din Craiova. O absolvă cu strălucire în 1898 şi  îşi continuă studiile la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. Termină în 1902 şi această şcoală, echivalentul unei facultăţi de arte plastice, dobândind o solidă formaţie academică.

Embed from Getty Images

În 1904, îl găsim student în Germania, la München, dar după şase luni pleacă pe jos (şi, doar pe o scurtă porţiune, cu trenul) în Franţa, la Paris, unde îşi aprofundează studiile artistice la École de beaux arts (1905-1906) şi se împrieteneşte cu unii dintre cei mai importanţi artişti avangardişti ai vremii (Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Tristan Tzara).

În 1906, când Constantin Brâncuşi îşi întrerupe studiile din cauză că atinse­se limita de vârstă, Auguste Rodin, aflat în culmea gloriei, la 66 de ani, îl invită în atelierul său, ca să facă parte din echipa lui de tineri colaboratori, care efectuau diferite operaţii tehnice legate de finisa­rea statuilor realizate de el. După o lună însă, Brâncuşi se separă de Rodin, pe care-l admira profund, dar în vecinătatea căruia simţea că nu poate evolua în sensul dorit de el. Este momentul în care el pronunţă faimoasele cuvinte ”La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.

Embed from Getty Images

El era, într-adevăr, fundamental diferit, ca artist, de sculptorul francez. Auguste Rodin era un creator imens în accepţia clasică a artei, în tradiţia marilor artişti antici şi renascentişti, de la grecii Polycleitos, Fidias şi Praxiteles la italienii Donatello şi Michelangelo.

Brâncuşi este şi el debitor unor izvoare străvechi – cel al artei populare româneşti, mai întâi – şi unor influenţe venite din arta africană şi mediteraneană. Iar în ce priveşte realitatea, el are o concepţie care se apropie de filosofia platoniciană a lucrului în sine. Dar metabolizând toate aceste tradiţii şi influenţe, Constantin Brâncuşi este mai ales un inovator, unul dintre cei mai importanţi din arta secolului trecut.

Embed from Getty Images

Mai tânăr cu 36 de ani decât Rodin, el face parte din ge-neraţia avangardiştilor, preocupat de a găsi alte relaţii între opera de artă şi realitate decât cele consacrate prin atotputernicul, până în vremea aceea, imperativ al mimesisului, al asemănării cu modelul. E drept că, la începuturile sale artistice, până prin 1905, el respectase acest mimesis – mărturie stă bronzul intitulat Ecorşeu, din 1902, în care expunea cu precizie minuţioasă deta­liile corpului omenesc, sau câteva busturi şi portrete tratate în stil tradiţio­nal.

„Sărutul”, prima operă majoră a lui Brâncuși

Dar, în capitala Franţei şi în contact cu ideile avangardei, evoluţia lui se în­depărtează de cărările bătute de emulii lui Rodin. Prima lui operă majoră da­tează din 1907: Sărutul, în care importante nu sunt chipul şi trupul omenesc, ci îmbrăţişarea care transformă cele două trupuri într-unul singur. Este un subiect asupra căruia Brâncuşi va reveni de multe ori până în 1938, când va realiza marea lucrare Poarta Sărutului, de la Târgu-Jiu, componentă esenţială a complexului care mai cuprinde Coloana infinitului şi Masa tăcerii.

Embed from Getty Images

Prin Sărutul, Constantin Brâncuşi inaugurează o operă pusă sub semnul căutării stăruitoare a unei anumite perfecţiuni, care nu se referă la aparenţă, la forma exterioară. “Eu nu sculptez o pasăre, ci zborul”, va spune el mai târziu, în raport cu un alt subiect predilect, Pa­să­rea măiastră.  De aici, reluarea, uneori cu variaţii minime, a subiectelor în serii de lucrări –  Rugăciunea, Muzele, Pasă­rea măiastră, Ovoidele, Coloana infini­tului – care constituie tot atâtea tentative ale sculptorului de a se apropia de ceea ce el numeşte esenţa lucrurilor.

Începând cu deceniul al doilea din seccolul trecut, Brâncuşi devine tot mai cunoscut şi expune cu regularitate la Saloanele de sculptură de la Paris şi de la Bucureşti. Este premiat şi în Franţa, şi în România, iar notorietatea i se transformă în celebritate odată cu entuziasmul colecţionarilor americani pentru opera sa.

Embed from Getty Images

Conflict cu vameșii americani

Un incident supărător, dar care până la urmă devine o tribună de afirmare a viziunii sale artistice, se produce în 1926, când sculptorul transportă în Statele Unite 20 de lucrări, printre care şi o versiune a Păsării măiastre. Vameşii nu înţeleg că este vorba despre opere de artă (scutite de taxe), ci le consideră obiecte industriale, pentru care autorul lor trebuie să plătească suma de 4 mii de dolari.

Pertractările se transformă într-un  proces răsunător (“Constantin Brâncuşi contra Statelor Unite”), care mobilizează o mare parte a lumii artistice americane şi europene. Când verdictul este pronunţat în 1928, în favoarea lui Brâncuşi, opera sa devine canonică şi se impune tuturor ca expresie desăvârşită a unei arte noi. Brâncuşi nu o considera o artă abstractă: “Există imbecili care definesc opera mea ca fiind abstractă. Totuşi, ceea ce ei consideră abstract este cum nu se poate mai realist. Realul nu este apa­renţa, ci ideea, esenţa lucrurilor”.

Coloana a infinitului în Central Park, un proiect neterminat

Brâncuşi avea proiecte gigantice şi unul dintre acestea data încă din 1926: să construiască la New York, în Central Park, o Coloană a infinitului de 400 de metri înălţime, de trei ori mai înaltă decât obeliscul lui Washington. Treizeci de ani mai târziu, în context economic favorabil, i s-a cerut să reia proiectul şi el comunica în decembrie 1956, într-o scrisoare, că a început să lucreze la el.

Embed from Getty Images

Dar, la 16 martie 1957, Brâncuşi murea la Paris, fără să poată duce la bun sfârşit această lucrare extraordinară. Rămâneau în atelierul lui 215  sculpturi originale şi 1200 de fotografii făcute de el după propriile opere. Şi se mai păstrau în memoria francezilor amintiri despre un genial expatriat căruia îi plăcea să-şi invite în atelier prietenii artişti –  pictori, sculptori, poeţi – şi să le servească feluri de mâncare din ţara lui, gătite de el.

În 1957, statul român nu a avut ce face nici cu unele, nici cu altele. Abia din 1964 posteritatea compatrioţilor s-a simţit datoare să-l omagieze. Sculpturile lui Constantin Brâncuşi se vând astăzi la marile licitaţii de artă cu zeci de milioane de euro.

Fotografie de: geishaboy500 brancusi

 

Ultimele articole

Articole similare