« De ce-ai plecat? De ce-aș mai fi rămas? » T. Arghezi
De ieri, aflăm de la știri că peste 1.800 de români au decis să plece în Germania la muncă. Astăzi au mai plecat 1.000. Mâine vor mai pleca…
Pandemia creează rupturi, fracturi sociale dureroase, individualisme îmbrăcate în haina solidarității. Suntem prizonierii unor situații limită. Poate în situații limită au fost și cei care au decis să revină în țară în condițiile în care știau că nu-i așteaptă nimeni cu pâine și sare.
Cei care au plecat, indiferent de motive și de momentul plecării, nu s-au bucurat și nu se bucură în țară de o narațiune pozitivă. Când pleci din țară, e adevărat, nu mai locuiești sută la sută țara din care ai plecat, dar nici pe cea pe care ai ales-o să trăiești pentru un timp sau pentru totdeauna. Devii un om cu mai multe țări.
Nu toate plecările au un start pozitiv. Nu toți cei care pleacă au un capital social care să le asigure o integrare corectă și cât de cât rapidă. Plecările înseamnă și un fel de a te descurca cât mai repede și mai bine acolo unde ai plecat. Nu pentru toți cei plecați a te descurca înseamnă a face pași corecți. Să nu uităm că plecăm dintr-o țară în care corupția, nepotismul, a te descurcă prin pile și relații sunt „valori” asumate deja.
Ceea ce m-a frapat zilele astea a fost cheia în care a fost verbalizată emigrația reîntorcerii. Plecarea românilor după ‘89 a fost un «cadou » pentru mulți cei rămași.
Au plecat, fără a face o istorie a emigrației românești postdecembriste, și cei care ar fi putut deveni o masă critică serioasă. Au plecat și cei care deranjau social, adică romii.
De fapt, au plecat mulți. Au plecat milioane. Au plecat medici, asistente medicale, ingineri, profesori, chimiști, farmaciști, it-iști, tehnicieni, etc. Au plecat oameni care au un nume și un destin. Destin dislocat, identități în reconstrucție.
A venit pandemia. Plecatul a intuit și a simțit criza economică. El știe că depinde de economicul din țara unde a plecat. Unii s-au speriat și au fugit acasă. Unii nu aveau contracte de muncă, nu aveau asigurări medicale, alții au luat-o ca pe o aventură, s-au lăsat împinși de emoții instalate de teama că nu-și mai revăd familia. Pandemia se traduce în termenii morții. Sperie. Nu ne sperie pe toți la fel.
Dar nu s-au întors decât cei care erau la limita vulnerabilității. România s-a speriat și ea. Întoarcerea emigranților sperie. S-au întors imprevizibil, în situație de criză mondială, într-o țară care nu era pregătită pentru reveniri. Într-o țară de unde doar se pleacă. S-au întors speriați, obosiți de drum, plini până la refuz de spiritul aventurii și dornici să se răfuiască cu o țară care, au simțit ei bine, nu-i mai dorea. Mai ales că acum nu reveneau doar că să revină, aduceau și virusul.
„S-au întors valorile”. Of, cât doare când citești fraza asta!
De fapt, s-au întors românii care au rămas pe drumuri. Și cred că am înțeles cu toții că avem mulți români plecați care la cea mai mică adiere de vânt rămân pe drumuri.
Femei care îngrijeau bătrâni în Italia și care, practic, au fost puse la ușă. Camionagii care și-au pierdut contractele. Cei care de azi pe mâine au ajuns în șomaj tehnic și care își aveau familia în țară. Fiecare întors își are povestea lui. Da, s-au întors și romii. S-au întors și cu felul lor de a trăi. Nu toți cei care s-au întors au înțeles izolarea că pe o pauză de lectură și un pahar de vin roșu seara. Unii au înțeles-o că pe un refuz de a fi lăsăți să-și vadă familia, ca pe un tratament discriminator.
Și într-o zi, aflăm că peste 1.800 de români au plecat în Germania. Să culeagă sparanghel. Într-o țară cu peste 113.000 de cazuri de coronavirus confirmate. Cu peste 2.300 de decese. Și totuși, au plecat. Au plecat chiar și atunci când toate țările civilizate își cheamă cetățenii acasă. Și atunci te întrebi ce se întâmplă sau ce nu se întâmplă în țara asta a noastră ca atâția oameni să plece grămadă să culeagă sparanghel când cuvântul magic al tuturor lumilor de astăzi este #staiacasa? Întrebarea nu este de ce pleacă, întrebarea este de ce pleacă chiar și acum? Je ne comprends plus rien !
Cât de mare să le fie disperarea să alegi să pleci în asemena condiții? E ca într-un fel de cronică a unei morți anunțate. Îmi este greu să-mi imaginez cum și-au luat oamenii ăștia rămas bun de la familii. Deja, orice rămas bun pentru un plecat este o sfâșiere. Oare ei cum au spus „stați fără grijă, ne revedem curând”?
Deocamdată nu sunt decât întrebări și reflecții care-mi vin dintr-o analiză profană a situației actuale și din lectură textelor apărute în presă.
Pandemia creează o criză economică care, cred, va transforma Europa într-un filtru foarte sever pentru cei care vor intra să muncească. România nu va fi ocolită de criză. Criza fără capital uman nu o poți trece. Vom vorbi în curând despre un nou val migraționist? „Valul coronavirus”?
À suivre!
