La 29 mai 1945, dramaturgul, prozatorul, gazetarul şi eseistul Mihail Sebastian înceta din viaţă, la nici 38 de ani, în urma unui accident.
Iosef M. Hechter (numele real al scriitorului), fiul lui Mendel Hechter, funcţionar comercial, şi al Clarei (născută Weintraub), s-a născut la 18 octombrie 1907, la Brăila, notează “Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002). A urmat cursul elementar şi Liceul “N. Bălcescu” în oraşul natal. În 1926, şi-a susţinut bacalaureatul, teza sa fiind în mod deosebit apreciată de preşedintele Comisiei, Nae Ionescu. A absolvit, în 1929, Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Şi-a pregătit doctoratul la Paris (1930-1931), potrivit lucrării “Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).
A debutat cu versuri, în 1926, în revista “Lumea” din Iaşi, sub pseudonimul Eraclie Pralea. Apoi, şi-a făcut debutul în publicistică, începând lunga colaborare la ziarul “Cuvântul”, unde a fost şi redactor (1927-1934). A tradus din Francis Jammes şi Marcel Proust, potrivit lucrării “Dicţionar de literatură română” (Ed. Univers, 1979). Concomitent, a colaborat la “Tiparniţa literară”, “Vitrina literară”, “Vremea”, “Contimporanul”.
Întors de la Paris, a participat, în 1932, la organizarea grupării Forum, alături de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu ş.a., care a fost înlocuită de gruparea Criterion. A participat şi la întemeierea revistei “Azi” (director, Zaharia Stancu) şi a colecţiei “Cartea cu semne” (scoasă de Institutul de Arte Grafice Bucovina), în care i s-a publicat, în 1932, primul volum “Fragmente dintr-un carnet găsit”. A urmat romanul “Femei” (1933), ce conţine patru nuvele unificate printr-un personaj. Liviu Rebreanu l-a angajat redactor şi cronicar literar la “România literară”.
Romanul-jurnal ”De două mii de ani” prefaţat de Nae Ionescu, care a fost numit de Camil Petrescu un roman al ”experienţei” şi al ”autenticităţii”, a fost publicat în 1934, consemnează lucrarea “Dicţionar de literatură română” (Ed. Univers, 1979). Autorul însuşi dă o apreciere adevărată cărţii: “‘De două mii de ani'” este şi un roman, dar este mai ales altceva, un lucru atât de intim, încât astăzi, la apariţia cărţii, mă întreb cu spaimă dacă n-am trădat prea multe lucruri dintr-o experienţă pe care mă mândream multă vreme s-o ascund sub un surâs”.
Publicarea acestuia a declanşat atacuri furibunde atât din partea presei de dreapta cât şi din partea celei de stânga, cărora autorul le-a răspuns, calm, în romanul “Cum am devenit huligan” (1935).
A fost afectat de aceste atacuri, însă a continuat să muncească învingându-şi stările depresive. A fost secretar al unui avocat, redactor la “Revista Fundaţiilor Regale” (1936-1940), a colaborat intens la “Rampa” şi “Reporter”, a ţinut cronica muzicală la “L ‘Independance roumaine” (sub pseudonimul Flavinius), cronica dramatică la “Viaţa românească” (1938-1940), a făcut parte din Gruparea criticilor literari români (fondată în 1936), a pledat în procese, precum cel intentat lui Geo Bogza, pentru “Poemul inventivă”.
I-au apărut romanele “Oraşul cu salcâmi” (1935, premiat de Societatea Scriitorilor Români) şi “Accidentul” (1940), cel mai bine constituit din punct de vedere arhitectonic, fiind axat, ca şi întregul său teatru, pe drama singurătăţii. S-a impus în viaţa literară ca dramaturg cu piesele de teatru: “Jocul de-a vacanţa”, pusă în scenă la Teatrul Comedia în 1938, în regia lui Sică Alexandrescu; “Steaua fără nume”, publicată sub pseudonimul Victor Mincu şi prezentată pe scena Teatrului Alhambra, în martie 1944; “Ultima oră” (1944, premiera a avut loc la 25 ianuarie 1946, la Teatrul Naţional din Bucureşti) şi “Insula” (1947, nu a fost terminată având doar două acte, cel de-al treilea a fost scris de actorul Mircea Şeptilici; piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Şeptilici).
În timpul războiului, nu a fost scutit de mizeriile şi umilinţele condiţiei de evreu. La 7 septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, i s-a interzis să mai profeseze ca jurnalist şi i s-a retras şi licenţa de avocat pledant. Din 1941, a fost profesor la Liceul “Cultura”. În perioada războiului nu a avut drept de semnătură.
Statutul i s-a schimbat radical după august 1944. A fost numit, în 1945, consilier principal de presă la Ministerul Propagandei Naţionale, i s-a încredinţat un curs la Universitatea Liberă Democratică, era frecvent solicitat în calitate de avocat. Piesele sale de teatru începeau să fie jucate, nu numai în ţară, dar şi în străinătate. În plină forţă creatoare, tânărul scriitor îşi pierde viaţa, ucis de un camion pe stradă, potrivit lucrării “Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).
Alte opere publicate după moartea sa: “Teatru” (Bucureşti, 1946), “Ultima oră” (Bucureşti, 1956), “Opere alese” (I, Bucureşti, 1956), “Opere alese” (I-II, Bucureşti, 1962), “Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume. Ultima oră” (Bucureşti, 1965), “Întâlniri cu teatrul” (Bucureşti, 1969), “Eseuri. Cronici. Memorial” (Bucureşti, 1972), “Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume” (Bucureşti, 1975), “Opere” (I, Bucureşti, 1994), “Jurnal” (Bucureşti, 1996), “Jurnal de epocă” (Bucureşti, 2002).
Cea mai exactă caracterizare a lui Mihail Sebastian a dat-o Şerban Cioculescu, în 1940: “Spirit de măsură, de claritate şi de nuanţă, vioiciune intelectuală, gust ales şi o tonalitate discretă a tristeţii care se fereşte de gesturi, de dramatizare”.
Volumul “Jurnal (1935-1944)” a fost publicat pentru prima dată, în 1996, de Editura Humanitas, fiind una dintre cele mai captivante scrieri memorialistice ale literaturii române moderne. A fost reeditat în 2002, 2005 şi 2016. A fost tradus şi editat în mai multe ţări, precum Franţa, SUA, Olanda, Cehia, Germania, Marea Britanie, Suedia, potrivit Agerpres.
Foto: captură copertă Jurnal, editura Humanitas
