Interviu. Regretele lui Lucian Bute: Jocurile Olimpice și meciul cu Froch

Fostul campion mondial la box profesionist Lucian Bute a afirmat, într-un interviu pentru Agerpres, că singurele sale regrete din carieră sunt absenţa de la Jocurile Olimpice şi faptul că la meciul disputat cu englezul Carl Froch a urcat accidentat în ring.

Bute a rememorat momentele grele prin care a trecut în partida cu Froch, când a fost nevoit să lupte cu infiltraţii în mână, din cauza unei fracturi.

Stabilit în Canada, Bute, în vârstă de 40 de ani, este hotărât să nu mai urce niciodată în ring într-un meci oficial, timpul său fiind ocupat acum între viaţa de familie şi afaceri.

El consideră că boxul mondial amator a decăzut în ultima vreme, o soluţie pentru redresarea sportului în România fiind o atenţie mult mai mare pentru copii şi juniori, după modelul aplicat de Gheorghe Hagi la academia sa de fotbal.

Fostul pugilist a rememorat perioadele de ‘chin’ din cariera sa, când era obligat să se antreneze la temperaturi de peste 35 de grade pentru slabi şi a intra în categorie. El consideră că boxul este un sport de sacrificiu, care cere devotament, talentul având doar o contribuţie redusă pentru succes.

Ce înseamnă pentru tine să fii inclus în Panteonul sportului din Quebec?

Este o distincţie care mă onorează, după ani şi ani de muncă şi performanţele pe care le-am realizat în boxul profesionist acum au venit şi laudele, ca să le spun aşa.

Este o onoare pentru mine să fiu alături de cei mai mari sportivi pe care i-a dat Canada, sunt sportivi de renume. E una dintre cele mai frumoase realizări.

Este o distincţie primită după ce te retragi din activitate, un fel de “Hall of Fame”, este una dintre frumoasele şi importantele distincţii pe care le-am primit şi este cea mai onorantă. Este o realizare pentru mine şi o mândrie.

Cum e viaţa unui fost campion mondial în Canada, pentru că în România e ştiut faptul că foarte mulţi foşti campioni îşi duc traiul de pe o zi pe alta?

Ştii cum este, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Şi mă refer la perioada în care au fost sportivi. Eu unul nu am aruncat câştigurile în stânga şi în dreapta, bursele mele de meciuri le-am investit într-o afacere care îmi dă oarecum linişte mie şi familiei mele. Deci, într-un cuvânt, eu mi-am vestit banii şi dorm în fiecare seară liniştit, nu-mi fac niciun fel de probleme din acest punct revedere. Am afaceri în imobiliare.

Sunt foarte bine, sunt foarte mulţumit, am doi copii sănătoşi. Ne ocupăm de ei, încercăm să le dăm o educaţie cât mai frumoasă, ei s-au născut aici şi am considerat că pentru viitorul lor e mai bine să rămânem aici în Canada.

Ce îşi propune Lucian Bute la un an de la retragerea din activitate, ce planuri de viitor ai?

Lucian Bute se retrage din box
© Florin Talos | Pagini Românești

Oficial retragerea am anunţat-o anul trecut pentru că am vrut să fiu sigur de decizia pe care o iau.

Dar, după ultimul meu meci, din februarie 2017, hotărârea era luată oarecum, am lăsat un pic timpul să treacă să mă asigur că este cea mai bună decizie pe care o iau.

Eu nu sunt tipul de sportiv care astăzi se retrage şi mâine revine. Pentru mine lucrurile erau oricum clare după ultimul meci din 2017, era suficient, aveam 39 de ani, realizasem ce realizasem, fusesem campion cinci ani.

Am boxat 12-13 meciuri pentru titlul mondial, mare lucru nu mai aveam ce să demonstrez. Ca să mai am un meci sau două îmi puneam în pericol oarecum sănătatea.

La o săptămână după ultimul meci s-a născut primul meu copil şi m-am concentrat mai mult pe familie şi sănătate. M-am gândit foarte mult în acest an şi jumătate, am reflectat asupra deciziei.

Nu mi-a fost uşor să ies din sportul ăsta după 25 de ani de carieră, dar pentru mine a fost cea mai corectă decizie şi în momentul în care am anunţat oficial, a fost clar că nu mai e cale de întoarcere în ring. M-au mai întrebat unii şi alţii dacă revin sau nu, dar decizia luată este asumată şi este clar, am alte idealuri şi proiecte.

Acum îmi ocup timpul cu sport, deşi a fost perioada asta cu pandemia, care ne-a ţinut pe toţi pe acasă. Toate sălile de sport au fost închise. Aveam şi un proiect cu un club al unor români de aici din Montreal, un “camp de jour”, un program recreativ pentru copii, în aceasta vară, unde ar fi trebuit să fie undeva la 100 de copii, pentru trei săptămâni, zi de zi, unde trebuiau să practice diverse sporturi, inclusiv boxul. Aveam acest proiect, dar pandemia ne-a dat un pic peste cap proiectul.

Altfel, merg la sală, fac antrenamente pentru mine, de întreţinere, urmăresc tot ce se întâmplă în lumea boxului. Dar îmi petrec mult timp în familie, pentru că cei mici au nevoie şi e un lucru frumos pentru mine.

Înţeleg că eşti hotărât să nu mai revii în ring, dar mai există şi alte cazuri cum este cel al lui Mike Tyson, care a anunţat o posibilă revenire la o vârstă mult mai înaintată…

Pentru mine e clar, da. Dar ştii cum e, niciodată nu spui niciodată. Din punctul meu de vedere şansele pentru o revenire sunt zero pentru un meci oficial. Poate aşa, de amuzament, cu copiii, da, dar într-un un meci oficial, categoric nu.

Să ne întoarcem un pic în perioada în care activai ca boxer amator, ai vreun regret că nu ai reuşit mai mult în perioada aceea?

Regrete, ştii cum e, tot timpul ai dacă am analiza performanţele. Singurul meu regret din boxul amator este că nu am ajuns la Jocurile Olimpice. Mi-am dorit atât de mult acest lucru, şi am fost la un pas în 2000 pentru Jocurile Olimpice de la Sydney.

Dar nu pot să spun că regret că am făcut pasul către boxul profesionist. Ţinând cont de conjunctură, că am ajuns campion este frumos, pentru că se putea întâmpla foarte bine să nu devin campion mondial, cum sunt alţi mii de boxeri din lume, şi atunci poate ar fi fost un regret. Aş fi zis poate că ar fi fost mai bine să rămân la amator.

Dar sincer să fiu, uitându-mă ce se întâmplă acum în boxul amator, la nivel mondial, nu numai românesc, este trist. Şi sportul în general, nu numai boxul, a decăzut. Dar în boxul amator cunosc mai mult situaţia.

Acum avem un singur sportiv calificat la Olimpiadă, Cosmin Gîrleanu. Iar în 2000, România a fost reprezentată de 10 sportivi şi am obţinut medalii de argint şi de bronz. Apoi, în 2004, s-a obţinut o medalie de bronz, apoi boxul a decăzut foarte mult.

Nu ştiu de ce, pentru că nu sunt acolo, nu sunt foarte apropiat de fenomen să văd ceea ce se întâmplă, dar cred că trebuie o resuscitare la nivel de copii şi juniori ca să scoţi medalii la campionatele mondiale sau jocurile olimpice.

Trebuie construită o bază de copii. Ar trebui copiat ceea ce face Gheorghe Hagi cu academia lui, asta ar trebui să se întâmple în toate ramurile sportive. Trebuie să ai o pepinieră, trebuie să creşti copii, să îi dezvolţi. Sunt foarte multe de schimbat în sport.

Alte soluţii ar mai fi?

Nu pot să vin eu din exterior şi să le dau soluţii, pentru că nu sunt în măsură. Şi nici nu se cuvine să fac acest lucru. Sunt oameni care sunt aleşi, sunt preşedinte, vicepreşedinte, avem antrenori foarte buni, ştiu asta pentru că de acolo am plecat, acolo m-am format. Am lucrat cu majoritatea antrenorilor care erau coordonatorii loturilor naţionale.

Nu ştiu ce trebuie schimbat, nu am o soluţie fermecătoare acum pe care să o dau. Dar repet, din punctul meu de vedere cred că ar trebui schimbat ceva la nivel de copii şi juniori.

În Canada se acordă o mai mare atenţie copiilor?

Nu, din contra, aici boxul amator este sub cel din România. Nici ei nu au o strategie foarte bună şi drept dovadă nici nu au rezultate, nici măcar nu participă. L

a noi, prin Ministerul Tineretului şi Sportului, să mai dau bani la federaţie pentru cantonamente, aici nu se fac nici măcar cantonamente, sportivii trebuie să îşi plătească toate deplasările, chiar dacă este un turneu internaţional.

Să revenim la perioada în care erai boxer amator, te-ai temut de trecerea la profesionism?

A fost o schimbare extraordinară pentru mine, pentru că eram obişnuit în boxul amator, cu patru reprize a câte două minute, apoi s-a revenit cu trei reprize a câte trei minute.

Nu concepem ideea de a rezista 12 reprize a câte trei minute la momentul respectiv. Eu ştiam că eram obosit după trei reprize, pentru că ritmul era foarte susţinut, foarte alert, intens şi nu faci faţă. E vorba de o altă dozare a energiei, de o altă pregătire.

Atunci mi se părea imposibil, dar odată ajuns aici, s-a schimbat programul, absolut tot. Ţin minte că am făcut antrenament cu Eric Lucas, care era la momentul ăla campionul mondial la WBC şi am făcut oarecum faţă. M-am descurcat foarte bine chiar.

Cei de la Interbox au văzut cum m-am descurcat cu el şi au spus că am potenţial, ca am viitor.

Atunci mi s-a implantat în subconştientul meu şi în mintea mea că într-o zi voi deveni campion mondial. Şi vorbim de prima luna, când am venit în Canada, în octombrie 2003. Şi după patru ani, în octombrie 2007, am devenit campion mondial.

E clar că pentru Interbox ai fost un sportiv foarte important, dar pentru tine, crezi că gruparea canadiană a fost cea mai bună alegere?

Ar fi păcat să vorbesc aşa. A fost clubul şi momentul cel mai potrivit pentru mine. Nu pot să spun că în America, cu un Don King poate aş fi făcut performanţe mai mari. Poate nici nu aş fi devenit campion mondial cu ei.

În box trebuie să ştii cum gestionezi cariera unui sportiv, cum să îl creşti, cum să îl antrenezi. Au o importanţă foarte mare atât antrenorul, cât şi conducătorul clubului.

O carieră trebuie construită, de aia după 18 sau 19 meciuri am ajuns campion mondial. Pentru că nu ai cum să vii din boxul amator şi să te baţi la profesionişti pentru titlu mondial, nu ai cum.

Într-un cuvânt, da, a fost alegerea cea mai bună şi nu am niciun regret că nu am ales un club din America.

Cum au fost primele zile în Canada, mai ales că nu vorbeai nici engleză, nici franceză?

Nu a fost uşor, pentru că nu vorbeam nici franceză, nici engleză, e adevărat. Eram şi un copil la 23 de ani. Am ajuns aici în Canada şi nu cunoşteam pe nimeni. Singurul pe care-l ştiam era Cristi Gănescu, care m-a şi aşteptat la aeroport şi am mers la el acasă.

Apoi eu mi-am închiriat un apartament în preajma sălii în care mă antrenam.

În sală la interbox mai erau Doroftei, Diaconu, care ajunseseră înaintea mea, erau oarecum o pepinieră românească în sală şi mi-a fost mai uşor, pentru că vorbeam româneşte, integrarea mea în sală a fost mult mai uşoară. Dar când nu vorbeşti limba, nu cunoşti ţara şi obiceiurile, e mai greu.

Uşor-uşor m-am integrat, am început să vorbesc franceză, de fapt m-am dus la şcoală ca să învăţ. Timp de şase luni am fost zilnic la şcoală, de la 6 la 10 seara eram la cursuri de franceză, pentru că mi-am dat seama că trebuie să le vorbesc limba. Mai ales că ei ţin la chestia asta. După asta m-au adoptat foarte uşor, au început să vină la meciurile mele.

Eu la meciul numărul 9 am fost cap de afiş şi au fost două mii de spectatori. Apoi, de la 2.000, am ajuns la 23.000 de spectatori.

Apoi ai devenit cetăţean canadian, ce vei face în continuare, vrei să rămâi acolo?

Îmi e greu să spun acum ce va fi pe termen lung, ce ne rezervă viitorul, ce se va întâmpla peste un an, doi, cinci, nu îmi pot da seama. Împreună cu soţia, aşa cum am mai spus, am luat decizia pentru viitorul copiilor, care s-au născut aici şi sunt canadieni, că le este mai bine aici. Au alte oportunităţi, au alte deschideri.

Pentru noi nu ştiu ce va fi şi nici când o să ne întoarcem în România. Nu am nici cea mai mică idee, peste un an, doi, cinci, zece. Deocamdată suntem foarte bine, foarte liniştiţi, ţara ne creează o linişte şi o stabilitate.

Lucian Bute se retrage din box
© Florin Talos | Pagini Românești

Pe copii îi veţi învăţa română?

Numai în română vorbim cu ei, fata, care are trei ani, vorbeşte română perfect. Dialoghez cu ea în română. Când va ajunge şi la şcoală cu siguranţă va învăţa şi engleză şi franceză. Deja vine de la grădiniţă şi spune un cuvânt în franceză, unul în engleză, altele în română, începe să le amestece. Ăsta va fi un câştig cu siguranţă, să înveţe trei limbi.

Am întrebat mai devreme de regretele din boxul amator şi nu pot să nu fac acelaşi lucru şi în privinţa profesionismului…

Nu vreau să pară ca o scuză, toată lumea ştie ce s-a întâmplat la meciul ăla din Anglia, cu Carl Froch, când am pierdut şi titlul mondial.

Ăla a fost şi este un regret pentru mine, că am acceptat să urc în ring accidentat, nu faptul că m-am dus în Anglia. Eu făcusem ofertă să vină aici în Canada, dar nu au vrut şi apoi au făcut ei ofertă şi am zis OK. Eram foarte încrezător că pot să câştig şi acolo.

Dar regretul meu este că am urcat în ring accidentat. Ăsta e regretul meu cel mai mare. Aveam toate scuzele necesare pentru a anula meciul la momentul ăla, să îl mut peste o lună, două, cinci, când eram în stare fizică bună.

Nu vreau să pară o scuză, atunci imediat nici măcar nu am spus-o. În seara meciului din Anglia a venit doctorul de aici de la Montreal şi mi-a injectat mâna, mi-a îngheţat-o pur şi simplu, nu o mai simţeam.

Am boxat cu infiltraţii. Aveam fractură la mână şi mi-a făcut infiltraţii pentru că nu puteam să lovesc, îmi era frică să lovesc. Psihologic a fost o greşeală, pentru că nu mai făcusem lucrul ăsta niciodată.

lucian bute

Eu nu mai simţeam mâna din umăr, nu mai aveam control pe mâna stângă, făceam palmare, mă încălzeam cu antrenorul în vestiar, dar eu nu mai aveam niciun control. Nu simţeam dacă lovesc puternic sau mai puţin puternic şi pentru mine psihologic a fost un şoc.

În ring, capul meu nu era la meci, la strategie, la ceea ce se întâmplă acolo, eram pe altă lume.

Asta unul la mână, şi doi la mână, cantonamentul l-am făcut în Florida, cu o lună înainte meciului, când am purtat o pereche de ghete noi şi am făcut o băşică la picior şi mi s-a infectat degetul mare de la piciorul drept. Mi-a copt, m-a tăiat doctorul pentru că avem infecţie, nu îmi încăpea gheata în picior. Am luat câte două antibiotice pe zi şi cu două săptămâni înaintea meciului eu nu puteam să bag gheata în picior. Aveam gheată cu două numere mai mari.

Ce te-a făcut atunci să mergi mai departe?

Eu sunt un tip orgolios şi niciodată nu am avut în caracter să spun nu mai vreau, să întorc spatele şi să plec. Nu am dat niciodată înapoi de vreme ce mi-am dat acceptul, chiar dacă nu era benefic pentru mine. De aici vine şi regretul meu.

Consider acum că ar fi fost treaba celor din echipă să vadă acest lucru, antrenorul care era alături de mine zi de zi şi ştia tot ce s-a întâmplat, inclusiv în America în cantonament.

El cred că era cel mai în măsură să spună stop, pas, nu putem să urcăm în ring, amânăm două luni, trei luni, atunci când vei fi în stare.

Dar am crezut toţi, probabil şi el, că sunt capabil în condiţiile în care eram să câştig meciul. De acolo a plecat şi declinul meu, de atunci eu nu am mai fost acelaşi boxer.

Dacă ai avea ocazia să ajuţi un boxer român în Canada, ce sfat i-ai da?

Au mai fost boxeri români aici, dar nu s-au acomodat. Nu pot să îmi dau seama care au fost motivele şi considerentele.

Eu le-am spus şi lor să dea trei ani din cariera lor, să muncească pe brânci, să nu-i intereseze nimic altceva decât box. Să facă antrenamente, alimentaţie şi odihnă, atât. Pentru că altfel nu merge.

Deci, sfatul meu ar fi următorul, dacă nu îţi mănânci de sub unghie şi nu munceşti, nu ai şanse.

Munca e ruptă din rai. Dedicaţie, muncă şi iar muncă, ăsta este succesul.

Talentul este din punctul meu de vedere doar 30%, restul de 70% vine din muncă.

Dacă munceşti cum trebuie, reuşeşti, eu aşa o văd. Au fost foarte mulţi sportivi în general, nu numai în box, foarte talentaţi, dar nu au fost serioşi şi nu au făcut nimic, s-a năruit totul. Nu faci faţă doar cu talentul.

Messi nu e talentat, Ronaldo nu e talentat? Dar cum muncesc băieţii ăştia? Şi sunt multe exemple de genul ăsta, Mayweather e un talent, dar munceşte, face patru ore de antrenament acum. Am fost în sală şi l-am văzut cum munceşte. Sunt nişte exemple care te motivează. Dacă vrei să fii vedetă pe Facebook şi în restaurant şi să apari că eşti frumos, nu merge.

Practic mi-ai răspuns şi la ultima întrebare: când va avea România din nou un campion mondial la box?

Păi atunci când vor munci, când vor şti să îndure. Pentru că în box trebuie să ştii să suferi. Boxul este suferinţă, boxul este slăbire.

Nu îţi dai seama ce înseamnă să faci la 35 de grade antrenament cu trening pe tine şi să nu poţi să bei o gură de apă pentru că trebuie să faci categoria. Pentru că nu îţi permite nici 100 de grame în plus.

Au fost cazuri când a trebuit să dau şi chiloţii jos pentru că era vorba de 50 de grame. Sau să te tunzi. Ei, aia este suferinţă, aia înseamnă să ştii să îţi mănânci de sub unghie şi să înduri. Atunci faci performanţă, când depăşeşti momentele astea şi când suferi în sala de antrenament, când îţi e greu.

Abia atunci poţi să suferi şi în ring, pentru că altfel ajungi în repriza a treia sau a cincea şi ăla nu stă la discuţie cu tine.

Trebuie să le ai pe toate, e un complex pentru a reuşi, nu e de ajuns doar talentul, e mult mai mult. Şi asta este valabil în orice sport. Fără muncă la nivelul ăsta nu poţi reuşi. Poate îi păcăleşti cu talentul o dată, de două, trei ori, dar nu poţi merge la nesfârşit.

Interviu realizat de Agerpres.

P. R.
P. R.
Articolele semnate cu P.R. provin de la agențiile de presă cu care lucrăm sau din surse publice.

Ultimele articole

Articole similare