Am Covid. Dar boala în sine nu e singurul rău care ți se poate întâmpla când te infectezi.
Prima lovește spaima. Ești obez, ai hipertensiune, probleme cu inima, care s-a cam lăbărțat, tocmai ți-au ieșit niște analize proaste, e clar că te afli pe lista neagră a virusului: vei muri. Însă trec zilele alea critice și uite că încă mai respiri. Greu, cu foalele sparte, dar respiri. Nu dormi bine, ai mereu senzația că te sufoci. Te chinui, dar ești încă în viață.
Doctorul zice că trebuie să bei multe lichide. Începi. Toată ziua, gâl-gâl-gâl. Noaptea nu dormi, faci naveta la baie să mai redai apă naturii. Oricum nu dormi, că te sufoci, tușești până simți că ți se rup plămânii. Treci și peste asta. Bine că trăiești.
Îți dispar gustul și mirosul. Ești dezorientat. Deodată nu-ți mai recunoști lumea. Mâncarea, ca mâncarea, poți să mesteci ceva acolo și te simți sătul. Dar ce te faci cu cafeaua? O Doamne! E doar ceva cald – și asta poate fi cu adevărat un mare necaz. O boală care îți face cafeaua inodoră și insipidă e clar un blestem. Înțeleg să te lase cu sechele pe viață, să-ți provoace dureri, coșmaruri, dar să-ți anihileze cafeaua? Asta e deja prea mult. Viața devine tot mai urâtă.
N-ajungi la spital, te chinui acasă, că nu vrei să iei locul cuiva cu forme mai grave. O duci așa, pe picioare. N-ai voie să ieși. Și nu ieși mai ales de teamă că ai putea infecta pe cineva. Pui mâna pe clanța de la intrarea în bloc, vine cineva după tine și gata, l-ai îmbolnăvit sau poate chiar l-ai condamnat la moarte. Nici gunoiul nu-l duci, îl tot aduni în saci legați strâns la gură. Stai singur în casă, în mediul tău infectat, ca un animal neputincios în propriul bălegar. Începi să te deprimi. Dar nici asta nu e ceea ce ți se poate întâmpla mai rău.
Deodată îți dai seama că nu ai chiar așa de mulți prieteni care ar putea veni la ușă cu mâncare, cu medicamente. Mai toți sunt în lumea virtuală, de unde dau semne de viață cu câte un click. Ce mănânci? Cu ce te tratezi? Dar nici asta nu e de speriat, se găsește până la urmă cineva să-ți lase o sacoșă la ușă. Și gustul amar al neatingerii.
Când ai Covid în România, două sunt necazurile mari, după cum reiese chiar din ipoteză: că ai Covid și că asta ți se întâmplă în România. Treci cum treci peste suferință, peste spaimă, peste singurătate, dar n-ai cum să scapi de prietenii care vor să te salveze. În România, spre deosebire de țările unde medicina e apanajul medicilor, toată lumea se pricepe la orice boală. Iar în Covid suntem cu adevărat experți.
Mărturisesc că nu am plâns în niciunul din momentele grele ale bolii, dar am cedat nervos și am plâns ca un condamnat la moarte și m-am dat cu capul de masă, învins de asaltul salvator al prietenilor mei, al neamurilor, al colegilor, al vecinilor, al necunoscuților îngrijorați sincer de soarta mea.
De la primele simptome, încă înainte de a avea testul pozitiv, i-am scris medicului de familie, doamna Elena Bădescu. Are două-trei mii de pacienți în listă, cine știe, dar de fiecare dată când îi cer ceva, mai devreme sau mai târziu îmi răspunde. De data asta, mai devreme. Și m-a și sunat. Dându-și seama din descrierea mea ce am, că mai văzuse atâtea cazuri, mi-a impus pe un ton ferm să nu ies sub nicio formă din casă și mi-a prescris pe dată o rețetă. Tratamentul a funcționat, ajutat poate și de particularitățile mele de imunitate, așa că boala nu m-a ucis, ba nici măcar la spital nu m-a trimis. Așadar, am toate motivele să continui tratamentul, cu toată încrederea, așa cum mi l-a prescris medicul meu.
Dar ce să vezi, asta nu e suficient. Toți în afară de mine cred că doamna doctor nu se pricepe la Covid, boală atât de enigmatică încă, și încep să-mi dea sfaturi.
– Am niște pastile rusești! zice unul. Sunt miraculoase. Vecina mea a avut Covid și cum a luat pastilele alea, i-a și trecut. Hai să-ți trimit câteva cutii!
– Mulțumesc, zic, am tratament de la medic și văd că merge. E posibil ca pastilele alea să fi fost bune pentru vecina ta, dar pe mine să mă omoare. Am niște alergii, niște interdicții, niște boli… știi cum e, nu suntem toți la fel… repari într-o parte și strici mai rău în alta…
– Păi spune-i doctoriței tale să-ți prescrie pastilele astea rusești.
– Nu suntem într-o relație de colaborare științifică, încât să-i sugerez eu medicului scheme de tratament. Dacă pastilele alea sunt cu adevărat miraculoase și se potrivesc profilului meu de boală, atunci cu siguranță doctorița știe de ele, că se informează continuu, și mi le va include în tratament.
De trei ori pe oră aflu, dintr-o parte și din alta, că trebuie să mă hidratez, ceea ce știu deja de la medic. Bea apă! Bea multă apă! Bea cât mai multă apă!
– Să bei ceai de ceapă!
– Să bei ceai de tei!
– Să beai ceai de mentă!
– De anghinare!
Curg sfaturile gârlă, mai ales când e vorba de ceaiuri. Ce mare lucru să recomanzi un ceai? Mie mi-a zis un doctor mai demult că și un ceai, dacă nu e necesar, n-ai de ce să-l bei.
– Să faci gargară cu apă sărată! îmi zice altcineva. Soluția salină ucide virusul.
Zic da, o să fac gargară, dar nu fac, fiindcă mi-a zis doamna doctor că am gâtul puternic inflamat, dureros, și nu trebuie să excit zona aia. Mi-a dat sirop de pătlagină.
– Dacă tușești, să bei lapte fierbinte, mă învață o prietenă, neștiind că am alergie la lactoză.
Mi se mai spune de zeci de ori pe zi că trebuie să mănânc salate și fructe, mai ales exotice, bune contra tulpinii braziliene, să mă odihnesc, să-mi fac frecție cu spirt, băi fierbinți (deși asta îmi ridică mult tensiunea și așa urcată la limita atacului vascular-cerebral), să aerisesc, să fac o cură de conopidă, că așa a scăpat cineva, să beau zeamă de morcovi, să mă rog la icoane, să mănânc miere (deși am glicemia la cer), să beau borș acru, de putină, că asta omoară virusul sau măcar îl deranjează, să dorm numai pe o parte, să nu ating motanul, că și el se poate infecta, să mă spăl des pe mâini, ceea ce știu și de la președinte, să-mi provoc transpirația cu haine groase, să-mi urmăresc tensiunea, pulsul, concentrația oxigenului în sânge.
– Dar antibiotice iei? mă întreabă soră-mea.
– Sigur, mi-a dat medicul antibiotice, având și infecția asta urâtă în gât…
– Nu-i bine, la Covid nu se dă antibiotic.
– Dar tu nu ești medic, de unde știi?
– Păi are vecinul Ionuț Covid și lui nu i-a dat antibiotic.
– O fi având o formă mai ușoară. Mie mi-a dat și văd că are efect.
Nu-i bun, domnule, medicul meu, trebuie să-l schimb. Tot primesc recomandări de medici care se pricep la Covid. Nu-i cunosc, nu-s pacientul lor, n-am auzit niciodată de ei, dar dacă îmi spune cineva de pe net că știe el că ăla e medic bun, trebuie să-l abandonez pe al meu și să mă duc la făcătorul de minuni. Că a vindecat el pe un vecin…
A devenit insuportabilă boala asta mai ales prin bunăvoința prietenilor salvatori. Nu mai am o clipă de liniște. Le spun că am medic, că sunt sub observația lui, nu contează: știu ei mai bine. Românul are acest reflex medieval, să dea el din mână în mână o rețetă care a funcționat în cazul unui vecin… Că a auzit el. Că a citit el pe net. Că i-a spus lui cineva. Că știe el ce trebuie făcut.
Mă încăpățânez să urmez strict indicațiile medicului, tratamentul dat de el. El știe cel mai bine situația mea, cu toate bolile mele, e cel mai indicat să mă trateze. Și când un prieten are o problemă de sănătate, îi recomand atât, cu toată grija pe care i-o port: mergi la medic. Nu mai suntem în epoca babelor cu descântece, când leacurile erau transmise din gură în gură. Și nu știu când vom scăpa de apucătura asta păguboasă de a ne da cu părerea despre lucruri la care ni se pare că ne pricepem. O să scap de boală, dar o să înnebunesc de atâta grijă a românului, care s-a născut poet și a devenit doctor.
