Mofturi și produse românești

Citește și

Viorel Ilișoi
Viorel Ilișoihttps://viorelilisoi.ro/
Cu debut în presă în 1990, Viorel Ilișoi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ziariști români. Scrie reportaje, cărți și colaborează cu diverse publicații din țară.

Am în cap, de când am vizitat Canada, ziua de neuitat când am mers 80 de km cu mașina, cu prietenul meu, Ion Vasilescu, din Laval, să luăm de la cineva o mână de leuștean verde și o sticlă de borș acru ca să ne facem o poftă de-a noastră, românească: o mare, adâncă, bogată ciorbă de fasole. Acasă, la București, nu m-aș fi deranjat nici să trec strada pentru așa ceva.

Mai văd clar, la colțul casei lui Teo Tănase, prietenul din Montreal, o tufă din același aproape ezoteric leuștean. Un moț verde, viguros, în mijlocul unei insulițe revene, îngrijit mai atent decât firavele flori din jur.

- Publicitate -

Și-l mai văd pe prietenul George Lulelaru, din Fabreville, mergând sute de kilometri, la pescuit, cu leușteanul într-un ghiveci uriaș, ancorat zdravăn în remorca Fordului – și la dus, și la întors. Tufa aceea de care nu se desparte niciodată, oriunde s-ar duce, cum nu se despărțea, într-un mod aproape poetic, personajul lui Jean Reno de plăntuța lui în filmul de acțiune „Léon”. Amicul meu, vulcanicul George, s-a mutat recent în Panama și n-a luat cu el din Canada decât nevasta și leușteanul.

În succesiunea asta de imagini leuștene văd puterea obișnuinței, ceva de care, odată ce ți s-a instalat în fibră, nu mai poți scăpa. Ceva ce te definește. Românii cucerind imensitatea canadiană cu leușteanul în brațe sunt, pentru mine, niște eroi în apărarea identității lor. De aici pleacă firul imaginii lăuntrice, al identității, de la lucrurile mărunte. Nu trebuie să ne gândim musai la istorie, la națiune, la rostul poporului în lume. Uneori, ca să fii român e suficient să mănânci o felie de pâine românească. E o cuminecare, adică o comunicare subtilă cu pământul care a dat pâinea, exact cum se întâmplă comuniunea cu Isus în momentul euharistiei.

Dar leușteanul nu e ceva eminamente românesc. Or fi având și sârbii sau bulgarii pe-acasă, l-or fi cărând și ei prin lume, pe unde îi vântură vremurile.

- Publicitate -

Am căutat, în vizitele mele în Canada, ceva românesc, curat românesc, ca să mă lege de țară cât eram departe. Și în afară de oamenii minunați pe care i-am întâlnit acolo, stând alături de oameni inevitabil mai puțin minunați, nu am găsit nimic românesc. Niște eugenii, ceva tocană de legume, un salam de Sibiu, risipite prin magazine rusești, cam asta era totul. Bune și alea, dar parcă nu de ajuns de puternice, de sățioase la nivel simbolic ca să-mi sature și dorul, nu doar foamea, ca să-mi aline desțărarea ocazională.

M-am întrebat acolo, peste ocean, de ce nu vin după noi, din țară, produsele noastre românești, oriunde-am fi. Dar când am încercat alcătuiesc o listă provizorie, nu prea am avut cu ce. Care să fie bunătățile? Sarmale, mici, tochituri, brânză de burduf, pârjoale, palincă, cozonac, toate despre care zicem noi că-s ca odinioară, ca pe vremea bunicii (iată, mereu această obsesie a identității prin trecut), sunt de fapt importuri mai vechi și mai noi din zona balcanică și le zicem românești pentru că le-am adoptat, le-om mai fi adaptat puțin și le-am perpetuat. Bine, fie și așa: ni le-am însușit, gata, sunt românești, sunt de-ale noastre. Dar unde să le iei?

Aici m-am împotmolit. Un cozonac acru, de doi lei, pus la transpirat în țiplă, pe un raft de hipermarket, nu mă duce cu gândul la cozonacul românesc. E un produs de serie, ieșit din fălcile mașinii de făcut cozonaci, în care mâna omului care frământă aluatul n-a pus pic de magie. Magia asta lipsește întotdeauna din compoziția scrisă pe etichetă, unde abundă nuca, rahatul, cacaua, stafidele – dar mai mult pe etichetă și mai puțin în cozonac. Cine face cozonac adevărat în țara asta? Dar o brânză adevărată? Sau un borș cu leuștean, dacă tot veni vorba.

Ei bine, în lupta asta acerbă de pe piață, unde fiecare vrea să rupă gura târgului cu ceva, foarte puțini români se avântă. Din câte știu, din cele 1500 de produse protejate în Uniunea Europeană, doar 5 (cinci!) sunt românești și niciunul nu e din lista noastră identitară: Scrumbia de Dunăre afumată, Novacul afumat din Țara Bârsei, Telemeaua de Ibănești, Salamul de Sibiu și Magiunul de prune de Topoloveni. Atât! Nimic din stufoasa mitologie culinară scoborâtoare din brânză, varză, viezure, brazdă.

Eu unul, lucrător cu papila, n-am nevoie de certificat european ca să admit că o porție de răcituri e românească. Îi acord calitatea asta pentru că așa mi se pare mie și asta îmi e suficient. Însă nu am găsit nicăieri răciturile ideale. Doar nișe apă chioară, vag deranjată de prezența cărnii, încremenită în niște caserole parcimonioase.

Răspunsul la această timidă prezență pe piață a tradiției, ceea ce până la urmă ne va ciunti ceva din identitatea noastră de români, stă în mofturosul nostru sentiment al ființei. De acolo ne vine, din cromozom, din ultima celulă a subconștientului național.

Domnule, românul e plin de ambiții. Nu vrea să facă lucruri mărunte, cum ar fi o iahnie ca lumea, o sărmăluță, un cozonac, o tocăniță. Nu, românul vrea chestii mari. Vrea autostrăzi, dar nu le face. Vrea mănăstiri și catedrale, dar ce noaptea zidește, ziua se prăbușește. Vrea România mare, dar o face tot mai mică. Toți vor să rupă istoria cu fapte mărețe, vor să facă piramide, cărți, aeroporturi, spitale. Universuri!

Nu-i bine așa. Gata cu mofturile! Întoarcerea la modestie dă gust vieții adevărate. Fă, domnule, o turtă pe plită, dacă turte pe plită faci, dar fă-o să-ți sece maxilarele de plăcere când o mănânci, cea mai bună din lume sau măcar atât de bună pe cât poți s-o faci. Și ai să vezi că acea umilă turtă va deveni un fel de nimb pe stema națională. Lucrurile simple, făcute cu setea perfecțiunii, astea ne lipsesc. Dacă faci ceva bun, și aici nu mă refer neapărat doar la mâncare, atunci îți vine să spui că acel ceva e românesc. Vrei să-ți apropii și să te identifici cu vârful, nu cu zațul.

Când caut să mă identific și să-mi ofer o bucurie românească în țara mea sau aiurea, nu mă uit la mașina noastră națională, să zicem, care e franțuzească, nici la scutul de la Deveselu, ci la câteva descoperiri minore din ultimii ani, opera unor oameni modești, fără mofturi, care au dus spiritul perfecțiunii în lucrul mâinilor lor truditoare.

Îmi cumpăr nuci cu cremă de la „Cuptorul Moldovencei”, din Iași, prăjituri cu care aș putea răsturna guverne. E suficient să le arunci în sus și să controlezi astfel masele, să le abați unde ai interes.

Cozonac îmi iau de la „Delicitate”, din Suceava, unde o fată a redescoperit secretul simplu de a face cozonaci, nu niște marfă.  Îmi închipui că plânge de emoție peste ei și îi îmbrățișează unul câte unul înainte de a-i trimite afară din cuhnie, în lume. Ușa mea de metal se topește de arome când ajunge curierul cu pachetul, ce să mai zic de mine!

O bucată bună de carne îmi iau de la „Pofta focului” sau de la „Fabrica de fum”. Sau un buric de cașcaval de la Săveni. Niciodată nu m-au dezamăgit. E o fată la lași care dă numele astea frumoase. Fiindcă trebuie să poarte un nume, având atâta personalitate.

Întămplător, toate sunt din nordul Moldovei, unde gaura lăsată de moartea industriei trebuie umplută cu meșteșugul celor care îndrăznesc să facă perfect lucruri mici, lăsând altora plăcerea de a nu le face sau de a le face prost pe cele mari. Găsesc și prin alte părți produse românești, desigur, nu foarte multe, însă le prefer pe cele moldovenești fiindcă ele se adresează direct sângelui meu, mă fac să simt că mănânc românește. Adică nicăieri mai bun ca aici. Doar așa vom cuceri lumea: mai degrabă cu chiftele decât cu geniile noastre pustii.

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Quebec. 1683 noi cazuri, 8 decese, peste 69000 de persoane vaccinate ieri

Cele mai recente date despre evoluția COVID-19, în ultimele 24 de ore în Quebec, arată 1.683 de cazuri noi,...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -