N-o să mai fie la fel. Tare mi-ar plăcea să mă contrazică cineva într-o zi, arătîndu-mi cum totul s-a întors la normal. Dar omenirea pare s-o fi luat într-o direcție clară, fără posibilitatea de a pune frînă.
Lumea pare să fi ales ascunzișul. Că niște cârtițe rătăcite, ne temem tare de lumină.
Am stat în case mai mult că niciodată, am vorbit cu prietenii doar la telefon, prăpăstios, apocaliptic, frustrați de situație, mai nimic vesel, entuziasmant, cu speranțe de viitor fain.
Când am ieșit a fost pentru scurte perioade, cu fețele acoperite, cu dezinfectanți în buzunare, suspicioși și supărăcioși, gata să-l pârâm pe ăl de nu face exact că noi.
Când amintesc de sentimentul de frustrare, mă refer, evident, la cei care au știut și altă realitate, care au prins odinioară din plin libertatea de a petrece vacanțe la bunici, la țară, zburdând în picioarele goale, de a bea apă de la fântâna din sat, de a juca toate jocurile pământului cu copiii de pe uliță.
Murdari peste poate, seară spălarea se făcea la lighean, cu apă încălzită pe sobă. Se includ în acest cerc de cunoscători și cei care au idee ce înseamnă ieșirile cu familia, prietenii la munte, la mare, pe coclauri, la pădure, chiar și în în fața blocului, uitați cu orele în aer liber, neștiind ce însemnă casă decât pentru a te spăla, dormi, lucra mici reparații, acțiuni casnice, citit și îndatoriri de școală.
Ceilalți, ăi mai recenți, nu mai au de unde ști amănunte, par să prefere adăpostul acesta impus, s-au obișnuit cu el, se simt prost dacă dau masca jos, au anxietăți dacă trebuie să iasă din culcuș.
Ne miram condescendent când vedeam filmul cu Nicholas Cage care dezinfecta clanțele ușilor, bolnav cu acte fiind, avea frici, fobii, se înspăimânta doar la gândul de a ieși în lume. Astăzi e tot mai mult realitate. Și un tip ca el este etalonul. Sigur că nu e toată lumea luată, dar văd tot mai des semne.
Astăzi un prieten cu care plănuisem să ieșim la Sinaia în weekend zice:
– N-are sens să plecăm, se anunță frig, plouă, e urât.
– Ce înseamnă urât, îi zic, câ e totuși abia început de martie, cum ai vrea să fie?! Suedezii scot copiii zilnic în aer, fie ploaie, fie vânt, bunicii mei nu lăsau glia și animalele oricât de năpraznic era crivățul.
– Da, zice, dar noi nu suntem suedezi și nici pe vremea bunicilor.
Mi-a închis gura. Ne-am adecvat. Ne adaptăm. Ne obișnuim ușor, ușor, fără teatru, fără concerte, fără socializare nemijlocită, fără întâlniri întâmplătoare, fără să ne mișcăm, fără să ne atingem, ba chiar nu ne e greu deloc, ba chiar nu pricepem de ce făceam înainte tot acel dans cu pupături și bătăi pe spate, îmbrățișări și strîngeri de mînă.
Adineauri am amânat o întâlnire planificată și răsplanificată, reprogramată de n-șpe ori, pe motiv că s-a închis restaurantul unde trebuia să ne vedem, și ce crezi, parcă am simțit pe undeva o ușurare. De care m-am îngrijorat. A rămas că vorbim, dacă e. Și acest Vorbim, dacă e, e tot mai prezent, e la tot pasul, de unde era un fel de a spune, o glumă, o danteluță de limbaj, acum e o lege a evazivului.
Dacă e ce? Dacă ne permite soarta? Dacă e scris în stele? Dacă budiștii descifrează întîlnirea cu pricina în karma noastră? Dacă e sâmbătă? Dacă e posibilă reîncarnarea?
Rămâne în obscuritate. Dacă e circumstanța potrivită. Dacă m-oi face tu să ies când eu nu vreau, dar tu insiști și-atunci să vedem cine-i mai tare, dacă e să mă prinzi, mă pun eu la v-ați ascunselea, dar n-o să mă găsești niciodată hahaha, gata, am zis Stop.
Dacă e.
De fapt mergem spre „nimeni nu mai vrea să interacționeze cu nimeni”. De frică, de atenționări oficiale, de lehamite, de așteptarea unei minuni, de comoditate, de merge și-așa, de treci codrii de aramă. Au prins oamenii un ritm al explorării computerului-sufrageriei-dormitorului-frigiderului-balconului-și-iar-computerului, de nu mai au nevoie de nimic. Nici de ieșit la magazin nu mai e cazul, ies curierii și-ți aduc totul la nas. Eviți atâta stres.
Tu mai bine stai în casă și…hm…și ce? Explorezi internetul. Te uiți la televizor la cancanuri. Te uiți la știrile alarmiste, în buclă. Te uiți la Netflix. Știi tot ce mișcă și a mișcat sub bagheta unui regizor. Curățenie. Copii. Lecții online. Exasperante. Nu e treaba ta, dar zic ăștia că ar fi cazul să fie. Te enervezi. Covorul are niște franjuri deplasați față de cum era dimineață. Ce să mai gătim? Of, să ieșim cu câinele. Ia pune-i pampers, nu ies nici să mă pici cu ceară pe vremea asta, nici câinele să nu-l dai afară zice-o vorbă din bătrîni, bună vorbă.
Stăm în grupul de pe Facebook, uite ce funny e tipa aia cum a găsit soluții de distrus moliile din casă, dar și cel care oferă servicii de curățenie cu aspirator profesional, hm, niște soluții de grădinărit nu ar strica și ia hai să vedem cine știe să facă tăieței de casă cu adevărat, o, ce m-am emoționat la această poveste de viață, ia, cu ce s-a mai gătit influensărița asta de mă enervează, dar tot mă uit la ea..
Rumegăm și credem că rezolvăm totul între 4 pereți. Cu iluzia că lasă, că ieșim noi la un moment dat, dacă e. Acest dacă e.
Iar când ieșim, că na, nu avem încotro, mai trebuie să și umblăm, suntem de-o răutate fantastică. Ne luptăm pentru nimicuri, îl arătăm pe celălalt cu degetul, îl pândim, vezi Doamne nu are masca pusă corect, cine are fața goală de mască e un paria. Ne dă tuturor bubaaaa, haideți să-l linșăm.
Un prieten a fost oprit și amendat de jandarmi că nu a pus botniță cîinelui. I-o scosese chiar la intrarea în bloc. L-au urmărit special să-l legitimeze, să-l umilească. Ce avertisment, nici un avertisment. Direct, așa, i-au spus jandarmii printre dinți, pentru că așa vrem noi. Un om care e extraordinar de corect, plătește dările, strînge gunoiul, are inițiative la blocul lui, a făcut din scara lui expoziție, muzeu, vin oamenii și se uită și se minunează cît de bine poate arăta o scară de bloc cum au și ei, este bruftuluit și umilit și intimidat și amenințat.
Ceilalți, cei agresivi, nu-s atinși nici cu o pană, deși în urma lor e prăpăd. Strigăm, urlăm, ne congestionăm la față. Orice gest neconform, orice privire chiar este pericol de moarte. Ne e o frică excesivă de moarte. Ne-am face frate cu orice nemernic dacă ne lasă în viață.
Balada Miorița ne urmărește implacabil, doar că noi suntem ciobănașii agresivi. Oamenii ar fi în stare să se și omoare pentru nimicurile alea.
– Am fost înaintea ta la coadă.
– Ba eu am fost. E martor domnul.
– Ați zis domnul la mișto?
– Nu, pe doamna o aveam în colimator.
– Mă faceți mincinos, prost? Cum vă permiteți? Cine te crezi?
– Nesimțitule!
– Nesimțito!
Din ochi țâșnesc fulgere.
Dacă alea ar ucide, ar cădea mulți români nervoși care așteptau ca viața să se întâmple.
Poate de fapt chiar cad, dar mai lent, de obidă acumulată în suflet, de neputința de a vedea frumosul, credința din străbuni, de lipsa unui sfat de bătrân și de imposibilitatea de a relua firul rupt al legăturii ancestrale cu natura, singurul care ne-ar reface și da sete de viață.
Măcinați de lupte mici, minuscule, insignifiante, ne pierdem darul cel mare, viața, culmea, trăind-o.
Și cel mai trist mi se pare azi să fii copil, să fii suspendat într-o mare de „Nu ai voie”, de „Ești minunea mea dar stai în casă să-ți fac fotografii, ne și filmăm, haha ce frumos ești, muah muah”, eu te conduc și colo și dincolo, dar acum nu am timp că lucrez de-acasă și am deadline. Ia telefonul.
Și copiii iau telefonul și îi recuperăm noi, dacă e.
