În vitrina din camera de oaspeţi, bunica păstra, printre bibelouri, câteva ouă încondeiate pe care le primise de la o colegă de cooperativă, venită de prin nordul Moldovei. Petreceam ore privind în vitrină şi nu mă plictiseam!
Fiecare ou era plasat la o distanţă simetrică de celălalt şi era imobilizat pe câte un inel de perdea. Oglinda din fundalul vitrinei multiplica nu doar bibelourile, ci şi ouăle, dând o senzaţie de adâncime interminabilă – mai multe ouă, mai multe vitrine!
Haideţi în bucătărie! Aici, în vitrina bufetului, dacă priveai printre facturi şi chitanţe, zăreai alt gen de ouă: ouă vopsite într-o singură culoare, verzi sau roşii, cu frunză de pătrunjel imprimată pe coajă. Le zicea “oua în ştramp”, pentru că erau vopsite în ciorapi de damă. Se fierbea oul, se lipea o frunză de pătrunjel pe el, se lega în ciorap şi se băga în culoare. Le făcea o soră a bunicii care trăise mult prin Braşov.
Oglinda din fundalul vitrinei multiplica nu doar bibelourile, ci şi ouăle, dând o senzaţie de adâncime interminabilă – mai multe ouă, mai multe vitrine!
Tot în bufet, mai erau nişte ouă de ciocolată în staniol auriu, ouă cu mărgeluţe ş.a. Indiferent dacă era încondeiat, vopsit în ştramp, de ciocolată sau de zahăr, acesta era “oul-fetiş”. Adică “oul-souvenir”, care – independent de Paşte, permanent dependent de vitrină – reprezintă o tradiţie obiectificată ce stă la baza discursurilor naţionaliste socialiste şi postsocialiste. El reprezintă alienare, aşa cum e, de altfel, în filozofia marxistă, şi fetişismul bunului comercial.
„Oul-fetiş”, spre deosebire de Humpty-Dumpty, împarte peretele său semantic cu „oul-potecă”. „Poteca cotită” sau „poteca rătăcită” erau nume folosite pentru a desemna diferite tipuri de linii încondeiate pe ou. Însă aici folosesc termenul de „potecă” în sensul de relaţie. Astfel, „oul-potecă”, spre deosebire de „oul-fetiş”, nu poate avea o semnificaţie independentă de context: ea se stabileşte prin relaţia (potecă) dintre doi sau mai mulţi indivizi, într-un anume context social şi istoric.
Până prin 1946, la noi în sat, în a doua zi de Paşti, se făcea „sârba ouălor”. Fiecare fată trebuia să dăruiască două ouă fiecărui fecior ce o juca. Mamele de fete trebuiau să se pregătească din timp. O fată putea să fie jucată şi de 40 de feciori în această zi, de unde deducem că mama fiecărei fete trebuia să pregătească cel puţin 80 de ouă. Mamele fetelor stăteau pe marginea sârbei, cu corfiţele pline cu ouă. După ce era jucată, fata venea, lua două ouă din coş şi le dăruia partenerului ei de joc. Feciorul, la rândul lui, ducea ouăle şi le punea în coşul mamei sale.
De cele mai multe ori, mamele de feciori aveau şi fete în joc. Feciorii le aduceau ouă, fetele le dădeau mai departe! Şi aşa reţeaua devenea complexă: ouăle luau diferite poteci, fiind schimbate în câteva rânduri în aceeaşi zi şi având rol simbolic întru întărirea relaţiilor dintre diferiţi indivizi şi diferite familii. Unii zic că obiceiul s-a pierdut pentru că începuse războiul. Alţii zic că feciorii se îmbătau şi, la urmă, se băteau cu ouă.
Unele documente istorice spun că, acum două sute de ani, în satul nostru ar fi fost oarece jocuri cu ouă roşii. În seara de Paşti, feciorii din satele vecine obişnuiau să vină în Vlădeni ca să fure toaca de la biserică. Atunci, tinerii din Vlădeni se strângeau în curtea bisericii şi făceau un foc mare pentru a păzi toaca. În alţi ani, băteau toaca toată noaptea, ca să nu poată fi furată. Dacă se întâmpla însă ca feciorii din satele vecine să fie mai şireţi şi să reuşească să o şterpelească, ei cereau feciorilor de la noi atâtea ouă roşii câte, puse în şir, să înconjoare toaca. Schimbul de ouă, în acest context, era menit să reafirme relaţiile contradictorii dintre sate: ostilitate, dar, la nevoie, ajutor. În 1810, preotul Balcaş a interzis acest obicei. Păcat! Acum schimbăm mai des pumni şi pietre cu cei din satele vecine.
Deşi unii ar zice că oul roşu, astăzi, e indiscutabil legat de Paşti, de Învierea Domnului şi de tradiţie, aceste semnificaţii sunt permanent remodelate. „Oul-fetiş” si „oul-potecă” nu sunt ouă în sine, ci reprezintă două orientări epistemologice legate de ouăle de Paşti. Prima orientare descinde dintr-o filozofie kantiană, cealaltă dintr-o filozofie fenomenologică. Cu „oul-fetiş” ciocnesc cei ce răspund uşor la întrebarea: “Ce reprezintă oul de Paşti?” Fiindcă perioada dinaintea Paştelui este cu adevarat prosperă profesional etnologilor şi folcloriştilor, solicitaţi de radiouri şi de televiziuni pentru a răspunde acestei întrebări.
Câţi etnologi, atâtea răspunsuri! Unii afirmă, erudit, că oul reprezintă starea embrionară a universului, iar roşul reprezintă focul. De unde, oul roşu se vrea „creaţiunea la adăpost de primejdiile Geniului rău” (A. Gorovei). Alţii descriu semnificaţia oului de Paşte recitând, modest, câte-o legendă populară. Cea mai celebră este cea a Maicii Domnului, care ar fi pus coşul cu ouă la picioarele crucii. Sângele Mântuitorului a înroşit ouăle, iar lacrimile Maicii le-au încondeiat!
Cei care ciocnesc însă cu „oul-potecă” nu se mulţumesc cu asemenea explicaţii; ei subliniază cât e de important ca, atunci când întrebi ce semnifică oul de Paşti, să specifici când şi unde.
Dăruirea şi consumarea oului de Paşti concep oul ca potecă: ceea ce e menit să relaţioneze trebuie să vină si să plece. Dacă zăboveşte, devine fetiş. „Oul-fetiş” era întrebuinţat în descântece sau îngropat pe hotar pentru rodnicie. Astfel, din fetiş se făcea din nou potecă şi dispărea în comunicarea cu supranaturalul.
Vitrina eternizează „oul-fetiş”. Într-o zi, din joacă, am spart unul dintre ouăle încondeiate din vitrina bunicii. Mirosul de ou stricat a dominat camera pentru câteva zile, ca şi cum oul însuşi are fi vrut să se răzbune pentru că a fost îndepărtat de pe potecă.
(Acest articol a fost publicat inițial pe 15 aprilie 2011)
