După un an de pandemie a apărut un tip nou de om. Arată la fel ca noi, dar comportamentul său a suferit o mutație, mă tem, ireversibilă.
Îl urmăresc de ceva timp. Orice informație vede publicată pe Facebook îi provoacă o singură reacție: un emoticon cu un zâmbet lățit până la urechi.
Guvernul a anunțat o relaxare? Ne hlizim! Guvernul anunță noi măsuri restrictive? Ne hlizim!
Au murit 10 oameni? 100? 1.000? Ne hlizim! Unii anunță că se vaccinează. Alții că nu se vaccinează, dar nu el. Singurul său anunț e acest hohot diform.
De cele mai multe ori, nu comentează nimic. Pare că știe să citească, dar nu și să scrie. Nu are altă opinie în afara rânjetului, pus cu religiozitate, printr-un click de mouse, la cât mai multe postări, dar la toate, absolut toate, postările legate de pandemie.
Mă gândesc că, în capul său, e forma sa de a-ți arăta că te disprețuiește, pe tine, cel care ia în serios virusul. Tu ești un nimeni, o oaie în turma pe care el a părăsit-o pentru că e inteligent. Pentru că el a citit site-urile care spun adevărul. Pentru că el nu se lasă păcălit. El gândește cu capul său, nu înghite cifrele turnate de media, de guvern, de medici. El e diferit. El știe. Cheia cunoașterii este în buzunarul lui.
Sau poate rânjetul lui e pentru tine un semnal codat, așa cum sunt cele captate câteodată de telescoapele gigantice ale NASA, pe care trebuie să-l decodezi ca să poți părăsi turma care te ține captiv. Este pastila roșie pe care Morpheus i-o oferă lui Neo.
Mai mult, trecerea lui, de mai multe ori pe zi, pe pagina ta de Facebook nu e o formă de masochism vag disimulată. E o formă de rezistență. Rezistența prin rânjet.
Dar cine e el, de fapt?
Captiv în propria plasă pe care o țese în jurul său, înghițind zilnic hrana cu gust amar a resentimentului, a dezvoltat o adicție la asta. Petrece ore să găsească încă o informație nesemnificativă, o mică știre care să-i confirme teoriile. Existența sa depinde de apariția lui fantomatică într-o lume din care a ales să se excludă.
Incapabil să aibă un discurs argumentat, refugiul lui a devenit acest rânjet care-l scutește de a gândi, dar îi dă totuși ocazia să se expună. Om al unei singure idei, concretizată într-un singur caracter: un emoji.
Apologet al confruntării, dar niciodată dornic să ia parte la una. Pentru că, pentru omul normal, care se exprimă în propoziții care au subiect și predicat, acest personaj nu spune nimic și nimeni nu discută cu el.
Dar, cel mai important, în ciuda rânjetului, acest om e un om trist.
