Să fim ca pîinea caldă

Citește și

Gianina Corondan
Om de media, apare din 1996 în TV: Pro TV, TVR Radio: Radio Guerrilla, Gold FM Film: Tragica poveste a celor doi (scurtmetraj, R. Radu Muntean), Elisabeta Rizea (mediu metraj, R. Misu Constantinescu) Teatru: Trei versiuni ale vieții (Teatrul Foarte Mic, R. Monica Teodorescu) Muzică: Gianina & Quartz, rock alternativ Presa scrisă: B-24-FUN, Evenimentul Zilei, VIP Proiecte online: Vizită de Lucru (www.vizitadelucru.ro), Arogante Culinare (www.aroganteculinare.ro) by Marius Tudose Proiect ONG: Exploring Culture by Oana Voiculet Proiect umanitar: Aripi de hârtie (proiect itinerant)

Am colaborat la începuturile lor. Abia se înființaseră, abia ma familiarizasem cu organizarea de evenimente mari ca redactor-șef la VIP, așa că a fost o întîlnire importantă. Foarte atentă la ce afaceri se nasc în jur, dublate de rîvnă, integritate și onestitate, am remarcat apariția acestei mici brutării, Mama Pan, create pe principii foarte sănătoase.

Era o afacere specială. La ei angajații erau din categorii defavorizate social.  Mi s-a părut extraordinară implicarea lor, felul în care empatizează cu oameni cu aripile rănite, care nu au chiar toate motoarele funcționale, cum le redau demnitatea prin muncă, m-a impresionat, bineînțeles, și calitatea pe care o imprimau produselor și am vrut să-i susținem imediat. în demersul acesta generos.

- Publicitate -

Dealtfel, părerea mea de nezdruncinat este că asta e veriga-lipsă la bunăstarea generală a României, mărgica ce lipsește din colierul frumuseții noastre neștirbite:  bucuria interesului comun.  The Big Picture, cum zice colegul de peste graniță. Cooperarea. I-o fi stricat înțelesul comunismul.

Nu știm cum se face asta, cum se apucă, cum se pune în practică. O teoretizăm ideea, ne învîrtim în jurul ei, enunțăm cuvinte frumoase, strigăm peste tot unitate/în unire stă puterea și alte lozinci golite de conținut și tot amînăm să aflăm înțelesul real.

Sîntem tributari felului împămîntenit de a fi al românului: lasă să fac eu, ca eu știu mai bine, vecinului n-are decît să-i moară capra dacă a mea se zbate în chinuri, ducă-se.

- Publicitate -

Necazurile încasate de-a lungul istoriei ne-au umplut de obidă și venin și considerăm că trebuie să ne rumegăm singuri decepțiile, iar lumea să se ducă pe pustii. Nu ne mai pasă. Să stăm în durerea noastră și după noi, potopul. Dacă avem vreo durere. Dacă nu, ne lipsește încrederea în celalalt. Lasă, nu ma asociez cu el, chiar dacă îmi e prieten, cine știe cum stricăm totul? Și alegem tot calea solitară. Ne vine nouă la îndemînă.

Dar nu sîntem singuri. Asta este realitatea, oricît o ocolim. E nevoie să descoperim roata din nou, sa reinventăm cooperativa. Încrederea unii în alții. Să ne completăm, ca albinele.

Sîntem împreună pe acest picior de plai, putem face planuri împreună, putem fi fiecare de folos cu cîte ceva, ne influențăm reciproc. Nu se poate altfel dacă am îngrijit vișinul din curtea mea iar tu ai crescut găini care au făcut ouă, cu siguranță copilul tău va putea gusta un pandișpan cu vișine la un moment dat iar UE  va omologa pandișpanul acesta nemaipomenit, bio.

Dacă mie mi-a murit capra poate că pot, discutînd cu vecinul, să primesc o vreme brînză de la capra sa, așa că ia să-i duc eu nutreț, că tot mi-a mai rămas. S-o îngrijim amîndoi, un timp.

Nouă ni se pune o pîclă pe ochi și alunecăm în acțiuni de urangutan, să mă ierte urangutanii care citesc, că ei chiar sînt deștepți și colaborează, noi aruncăm tot, ne jelim, smulgem părul din cap, batem nevasta, dăm foc la casă, că aoleu, n-am avut noroc în viață și of of of. Dar nu apelăm la cel de lîngă noi. Avem un orgoliu nefast. Prost folosit. Destructiv.

M-am tot întrebat de-a lungul vremii de ce. Răspunsuri sînt multe, dar nu au importanță momentan. Ce e esențial acum e să ne revenim. Conștientizînd. Bun. Ne dăm seama că starea asta e păguboasă, ne ridicăm de jos, ne scuturăm și pornim. La început șontîc-șontîc și apoi din ce în ce mai legat, mai articulat, mai coerent, mai cu viață. Maturizare.

Parcă chiar se schimbă ceva, sau sînt eu din cale-afară de optimistă. Am observat germenii acestei treziri de multe ori, simt că nu mai sînt simple recitări, ci chiar se fac eforturi. Românii acționează împreună, și nu mă refer la hoții politice. Români care se lasă pe ei o clipă, indreaptă pe altul care a avut nevoie și-l păstrează lîngă sine, merg împreună mai departe, să construiască pentru toți, temeinic. Pentru că a merge pe trotuar și a nu se apleca mereu fiindcă /Atenție, cade tencuiala/ îi privește pe amîndoi și depinde de amîndoi. Hai să reparăm tencuiala aia.

A vorbi corect în mass-media și oriunde ridică nivelul de înțelegere al pruncului în formare, așa că hai să vorbim mai îngrijit și să ascultăm la cel care știe mai bine, să nu ne mai simțim lezați, a curăța gunoiul după un grătar cu ai noștri încurajează pe următorul, care va veni să facă același lucru cu familia lui, a ne uni puterile bazîndu-ne pe încredere și nu numai pe înțelegeri comerciale atrage o satisfacție infinit mai mare decît cea în care ești singur cuc pe tarla.

Sîntem, pe rînd, vagoane și locomotive, și nu putem unii fără alții, nu putem realiza ceva decît împreună, n-avem sens nici ca locomotive solitare, strălucitoare, puternice, dar la ce bun dacă nu pui puterea în folosul a ceva, nici ca vagoane izolate, părăsite, fără direcție si folos.

Dacă-și înțelege fiecare rostul minunat de a face lucrurile împreună, într-o simbioză, am scăpat și de frustrarea vagonului că el e un obiect de nimic, care n-are putere, și de îngîmfarea locomotivei că, vezi Doamne, ea duce totul în cîrcă și e buricul pămîntului. Mai avem pînă să scăpăm de necazul chelnerului ca trebuie să te servească și de împăunarea politicianului că are volanul pe mînă. Pănă la vindecare o să ne mai tot ducem la psiholog.

Am divagat mult, am pus iar pe tapet obsesiile mele legate de români și strădaniile lor, ca sa fiu mai bine înțeleasă în legătură cu o lecție primită recent, de la vechii mei parteneri de eveniment, Mama Pan, mica brutărie de care vă povesteam.

După ani în care am fost prinsă în vîrtejul acesta iscat de proiectul Vizita de Lucru, cu reflectorul pe munca românilor, am regăsit numele brutăriei, aceleași valori, aceiași oameni și m-am descoperit copleșită de un amestec de nostalgie și admirație, ia uite-i, domle, nu au fost foc de paie, continuă și o fac foarte bine.

Acum, mai mult ca atunci, drumul spre orice te interesează e mai scurt, datorită rețelelor sociale, Facebook și Instagram au și lucruri bune de evidențiat, nu mai cîrcotiți. Îi văd activi, dau semne către ei. Dau like pe unde nu era, povestesc lumii din imediata apropiere ce lucruri bune fac și pentru stomac și pentru suflete și, într-un puseu de entuziasm, le propun vitejește, deși nu-mi văd capul de treabă, să-i vizitez, să vadă minunile de acolo și publicul meu, care e unul aparte, vrea să învețe mereu și aplaudă performanța. Mi se răspunde elegant că se va vorbi cu managera. Zic: bine.

Apoi același robot, persoană-fără-nume îmi comunică faptul că din păcate existau niște alte obligații contractuale și nu pot să vizitez dar ce bucurie ca v-ați gîndit la noi, o zi bună. Recunosc că am fost descumpănită. Lăsasem și număr de telefon, așteptam măcar un dialog simplu Heeei, tu aici, Da, ce bine ca trecurăm de pandemie, Sigur, bravo că nu vă lăsați, Noi sîntem bine și mai ții minte inaugurarea la care ne-am văzut cu toții și ce eveniment simpatic am reușit împreună, chestii, d-astea, de oameni, nu de roboți.

Dar mi s-a tăiat elanul de persoana-fără-nume, responsabilul de social media probabil. Eficient și rece. Tăiat, brusc, fără să mai conteze de fapt ce voiam. Nimeni nu m-a întrebat asta, ce voiam de fapt cu această vizită.. Poate doar ne revedeam. Dar departamentul cu apucături de robot nu știe asta, trebuie programat ca atare.

Nu toti cei cu care vreau să interacționez răspund cu aceeași monedă, sînt conștientă că fiecare are un univers bine delimitat, cu muncă și planificări și deadline-uri, știu, nu mă aștept să mă ia fiecare în brațe sau să mă invite în bătătură. M-au învățat ai mei, slavă Domnului, bunul simț, cred că au exagerat chiar, ma feresc să deranjez, îmi iau tălpășița ori de cîte ori detectez momentul nepotrivit.

Dar de data asta rămăsesem suspendată, cu piciorul în aer, pregătit să plece spre o îmbrățișare. Care era de fapt o interfață înghețată de robot. Frumos împachetată, dar rece, sloi. Ca pe șantierele de la tot pasul unde stă să-ți cadă cărămida, ești oropsit și deviat kilometri întregi, ajungi cu juma de oră mai tărziu acasă, plin de moloz, dar ai parte de Scuze pentru disconfortul creat, scrise pe o plăcuță, deasupra măcelului.

Sînt de modă veche probabil, aș fi vrut să ne auzim și să depănăm istorii scurte, să zicem tradiționalul Vorbim, dacă e, dar nu s-a întîmplat conform planului. M-am debusolat, îmi creasem așteptări și orice tratat de fericire generală propovăduiește renunțarea la așteptări, dar mi-a venit și gîndul să aștern totul aici pe blog, ca să deslușesc mai bine. Altfel se răsfiră în scris faptele.

Și-n timp ce le puneam cap la cap, mă sună Irina, managera micuței brutării și-mi remaiază așteptările, le surfilează, le aranjează de nu se mai vedea vreo ruptură. Îmi explică cu răbdare și înțelegere situația, nu uită să evoce momentele de acum niște ani, de la începuturile afacerii lor. Încă mă burzuluiam și ea, cu multă căldură, lămurește ce n-a putut robotul să facă. Fusese comunicare incompletă, doar atît. Datorie și atît. Fiecare cu tarlaua sa și atît. În goana trenului,, s-a uitat de raportul uman. Asta era cît pe ce să arunce de pe șine un vagon. Poate că-n viitor oamenii vor fi mai antrenați cu comunicarea la perete, fără intervenție umană, fără inflexiuni, nuanțe și emoții. Poate vom vorbi doar cu aparate performante, chiar empatice și vom fi mulțumiți.

Eu, deocamdată, sînt așa. Dacă am interacționat cu oameni, eu îi consider oameni pînă în pînzele albe. N-a fost nevoie decît să vorbim ca să ne dăm seama că ne e drag unii de alții, de fapt. A fost nevoie de puțină atenție la celălalt.

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Biserica Catolică din Canada își cere scuze „fără echivoc” populațiilor autohtone

Biserica Catolică din Canada și-a cerut azi scuze populațiilor autohtone pentru suferințele provocate în școlile rezidențiale pentru indieni din...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -