Am preluat de pe site-ul televiziunii Antenei 3 acest dialog tulburător dintre un soldat rus, Alexei, căzut în Ucraina, și mama lui, de acasă. Dialogul ar fi fost găsit în telefonul lui Alexei, fie-i țărâna ușoară, dacă nu cumva a fost ars într-un crematoriu mobil, cum se aude că fac rușii cu morții lor de pe frontul ucrainean.
Mama: Alexei, ce mai faci ? De ce nu răspunzi atâta timp? Sigur mai sunteți la antrenamente ?
Alexei: Mama, eu nu mai sunt în Crimeea, nu sunt la antrenamente.
Mama: Dar unde??? Tata întreabă dacă putem să-ți trimitem un colet.
Alexei: Ce fel de colet, mama ? Tot ce îmi doresc acum este să mă trezesc din coșmarul ăsta!
Mama: Despre ce vorbești? Ce s-a întâmplat?
Alexei: Mama, eu sunt în Ucraina. Aici este un adevărat război. Mi-e frică, îi atacăm pe toți la rând, chiar și pe oamenii pașnici. Pe toți la rând. Ne-au spus că ei ne vor saluta, dar ei se aruncă sub vehiculele noastre, nu ne lasă să trecem. Ne numesc fasciști. Mamă, mi-e foarte greu!
Grija mamei, felul în care ea se interesează de soarta băiatului plecat la armată (nu știa că la război), vrând să-i trimită pachet, înduioșează pe oricine. Iubirea ei de mamă e dublată, la nivel emoțional, de frământarea soldatului când, trezindu-i-se conștiința, își dă seama că face ceva rău, că este o unealtă folosită la ucis otova civili și militari, bătrâni și copii, femei și bărbați. Rezultă un „document” de război de o forță uriașă.
Ceva mă face să cred că schimbul de mesaje e „aranjat”, că e o făcătură a propagandei ucrainene.
Am făcut armata în stil ruso-sovietic și știu ce strictețe era, pe timp de pace, paranoică, în legătură cu „secretul militar” în comunicarea cu exteriorul. În scrisorile trimise acasă nu aveai voie să dai niciun indiciu despre cazarmă, nici măcar dacă era văruită sau nu, despre armă, numele comandanților, programul de instruire, trageri sau, Doamne ferește, despre aplicațiile militare, rute, hărți etc. De aceea îmi vine greu să cred că soldații ruși (nu ofițerii), păcăliți că sunt duși la exerciții tactice, dar de fapt împinși în război real, au telefoane la ei și o ard în blindate pe WhatApp, SMS, Telegram. Numai poze pe Facebook n-am văzut de la trupele rusești, selfie-uri cu cadavrele ucrainenilor. Și dacă ar fi un dialog vocal, înregistrat automat de telefon, problema e aceeași: telefonul.
Întreb: știe cineva ce se întâmplă cu adevărat? Au voie trupeții cu telefoane la dânșii, pe front, într-o invazie ținută la secret chiar față de ei până în ultima clipă? Doar nu folosesc fix rețelele ale căror relee le-au distrus ei înșiși.
Ceva nu se leagă. Dar chiar dacă dialogul e „fabricat”, asta nu-i scade cu nimic valoarea umană. E ceea ce în teoria literară se numește „imaginarul veridic”, ceva ce se poate întâmpla în limitele, în spiritul realității. E ceva „ca și cum”, după spusa lui Vaihinger. Și cu siguranță se întâmplă în realitate ca soldații să aibă asemenea străfulgerări de conștiință, chiar dacă e mai greu de crezut că le pot împărtăși în felul ăsta, pe telefon.
De multe ori faptul literar (artistic, în general), ne tulbură mai tare decât realitatea nudă. Poate pentru că venim mai des în contact cu realitatea și cumva ne tocim sensibilitatea, în timp ce actul artistic ne atinge mai rar și penetrează zone mai profunde ale simțirii noastre. De câte ori n-am trecut nepăsători pe lângă un maidanez care cerșea din ochi ceva de mâncare, dar am lăcrimat văzând aceeași privire într-un film?
Demult, prin clasa a patra, am pățit așa ceva citind „O scrisoare din Muselim-Selo”, de George Coșbuc. Eram la casa de copii și parcă i-aș fi scris eu mamei acele rânduri din tranșeele singurătății. Am recitit-o azi și din nou m-a emoționat, chiar dacă în alt fel, fiindcă nici mama nu mai e, nici eu nu mai sunt copilul de-atunci. Arta e nemuritoare: păstrează în ea emoțiile pe care noi le pierdem cu timpul. Dacă în artă ceva nu te emoționează, consider că e pierdere de timp. Tot ce e în afara emoției se poate exprima prin mijloace științifice.
Dacă dialogul dintre Alexei și mama lui e real, în sensul că a avut loc, e tulburător fiindcă redă într-un mod simplu, direct, o uriașă dramă umană. A mamei, a băiatului ei, a victimelor războiului, dar și drama noastră, cei care privim cu durere la ce se întâmplă în jurul nostru.
Dacă e inventat, las la o parte utilitatea lui propagandistică și mă gândesc că e un document încă și mai valoros prin aceea că arată nevoia noastră de a trăi asemenea povești care să ne răscolească sufletele împietrite, nevoia noastră de a ne întoarce mereu la ceea ce suntem: oameni. Când simțim că ne dezumanizăm, inventăm așa ceva.
Alexei, tuturor ne e foarte greu fără tine!
