Fanfan, rechinul pușcăriilor, înoată în uitare

Despre viața fostului pușcăriaș Mihai Avasilcăi, intrat furtunos în viața literară ieșeană cu porecla Fanfan, e greu să afli ceva, fiindcă omul ăsta a trăit mai mult prin pușcării și în undergroundul ieșean, doar o scurtă perioadă răzbătând la suprafață, în lumina reflectoarelor, la propriu, ajungând, după prima carte, un fel de vedetă mondenă.

Apoi, când interesul față de exotismul lui s-a stins, Fanfan a recăzut în subterane, târând prin mizerie mantia ferfenițită a unui scriitor bizar, ceva ce nu-i aducea niciun prestigiu în lumea lui, unde cartea nu făcea doi bani, dar nici în lumea literară, unde era tratat cu multă condescendență de câțiva scriitori, în vreme ce toți ceilalți, când nu-l acceptau decât în rolul de bufon la diferite ocazii, îl ocoleau pur și simplu ca pe un ciumat – el crezându-se ciumeg.

Fanfan a fost o ciudățenie și pentru ai lui – un scriitor printre analfabeți, dar și pentru lumea așa-zis normală: un infractor și un semianalfabet printre oameni cinstiți și cu instrucție bună.

S-a născut în mediul dur, plin de mister și de suferință al oamenilor fără căpătâi din periferiile Iașului. Tatăl lui era gropar. Avea 12 copii pe care-i creștea mai mult cu pomenile de la înmormântări, mărturisește Fanfan în filmul „Fanfan, rechinul pușcăriilor”, realizat de Marian Voicu pentru TVR în 1997 (chiar așa: de ce i se spunea „rechinul pușcăriilor”, că doar n-aveam închisori subacvatice?). Foamea îl va urmări toată viața pe „rechin”, iar moartea el o va asocia cinic cu coliva și cu găina dată peste groapă, deci cu sațul, cu bunăstarea, cu lipsa de griji. Moare cineva, o duci bine.

Nu e clar dacă a făcut cele patru clase cu care se lăuda la școală, în cartierul de trist renume Bularga, sau în pușcărie. În 1993, când a revenit în libertate, avea în spate – adică în trecut, dar și la propriu, pe umerii încovoiați prematur – 18 ani de pușcărie pentru furt, tâlhărie și tentativă de viol, infracțiuni care, chiar cu pedepsele ispășite, îl făceau pe Fanfan nefrecventabil pentru cetățenii onorabili, în aceeași măsură ca disprețul său pentru igienă. Universitățile lui, cum le zicea chiar el, luându-se după Gorki, se numeau penitenciare și erau răspândite în tot arhipelagul corecțional din România: la Iaşi, Slobozia, Vlădeni, Poarta Albă, Pitești, Gherla, Jilava, Colibași.

A fost un inadaptat. Nu-și găsea locul nicăieri. De nicio parte a gratiilor. În anii de declin după succesul literar, când foamea era fiara care-l urmărea peste tot și el nu reușea nicicum s-o răpună, spunea uneori că la pușcărie i-a fost cel mai bine din toată viața și adesea vorbea cu nostalgie despre raiul penal, unde avea, de bine, de rău, mâncare, căldură, un pat, ceva haine de pus pe el. O spune și în poezia „S-a asigurat la ADAS”: „Tot mai bine-n pandaimos,/ Își spunea în gând ratatul,/ Acolo îmi dă hamos,/ Mi-e asigurat și patul.// Fac baie la săptămână,/ Așternutul mi-e curat,/ Haleala o am mai bună,/ Somnul nu mi-e deranjat”. L-am văzut cerșind pe la lansările de carte, prin redacție, la „Timpul”, încercând să vândă câte o poezie dactilografiată, de multe ori umilindu-se, și i-am dat dreptate: avea de ce să regrete traiul din penitenciar.

Știindu-se că avea și tentativă de viol în cazier, nu căpăta prea multă compasiune de la semeni. Dacă ar fi rămas doar la furtul pâinii, ca să nu moară de foame, ca Jean Valjean, poate s-ar fi bucurat de mai multă înțelegere. Și dacă ar fi avut talentul literar al celestului infractor François Villon, cu care a și fost comparat, sau măcar pe sfert.

Fanfan a fost găsit mort în „cașcarabeta” lui, cum îi zicea el găurii de șarpe în care trăia, o cămăruță infectă, tapetată cu tăieturi din reviste porno,  din și mai infectul bloc M2, șerpăria de la Podul de Piatră, unde nici poliția nu îndrăznea să intre, nici sanepidul. Și nici lumina. Cum zicea chiar el într-o poezie, „Într-un infern locuiesc/ Cu mulți hoți și cu golani,/ Mă ia groază când privesc/ La gunoi și șobolani” („Autonasulie”, din culegerea „Poezii obraznice”).

A murit bătut – cel mai probabil de alți boschetari de-ai lui. S-a târât cumva în cașcarabeta lui, la etaj, unde a suferit singur, în neputință, până s-a stins horcăind. N-a interesat pe nimeni să afle cine l-a bătut. N-a interesat pe nimeni să-i adune manuscrisele, pe care le ținea într-o valiză de carton, sub pat. De fapt, adevărul e că nici nu a mai scris cine știe ce în libertate. Faima și-o făcuse cu povestirile și cu poeziile scrise la închisoare. A publicat totul în trei-patru cărți, apoi n-a mai scris, a tot supt ani de zile din vechea producție și din steaua lui de scriitor, care se stingea încet-încet.

Data oficială a morții este 29 decembrie 2012, dar se pare că era mort de o zi-două când l-au găsit vecinii. Este certă doar data nașterii lui, 6 aprilie 1950. Între aceste borne a ars intens viața unui om care sigur nu va fi uitat curând, nu de tot, măcar pentru faptul că s-a scris în presă despre el, că s-au făcut filme, că e citat în diverse lucrări de istorie literară, de lingvistică, de stilistică. Să nu mai spun că dai cu tunul și nu găsești o carte de-a lui nici pe la anticariate. Nu știu ce tiraje a scos, dar se pare că n-a satisfăcut acea categorie de cititori avidă de subliteratură și încă ar mai fi nevoie de un supliment.

Da, subliteratură, orice-ar spune unii sau alții – și cu atât mai ciudate devin ascensiunea și posteritatea lui literară, fiindcă nu se întemeiază pe operă, ci strict pe stranietatea autorului. Dumitru Irimia, marele lingvist, filolog, eminescolog, se referă la Mihai Avasilcăi numindu-l „puşcăriaşul Fanfan, care se consideră scriitor. Cât priveşte «opera» lui Avasilcăi-Fanfan, textele lui sunt în mod evident pseudoliteratură, ceea ce însuşi autorul recunoaşte, chiar dacă el supraevaluează la un moment dat arta lui portretistică” (Ioan Milică, „Expresivitatea argoului, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2009, pag. 11).

Profesorul Ioan Milică spune în cartea sa mai sus citată, referindu-se la Fanfan: „Vorbeşte colorat, recită mult, cu ochii luminaţi de poezie, habar n-are ce-i teoria literară, dar spune, cu mâna pe inimă, că puşcăria l-a făcut scriitor. Cu toate acestea, greu s-ar găsi un critic care să spună că textele lui pot fi considerate literare, în adevăratul sens al cuvântului. Venit din cealaltă parte a lumii, aflată dincolo de lege, Fanfan a prelungit în scrierile sale imaginea vie a şmecherului fâşneţ care se descurcă în orice situaţie”.

Nu există, într-adevăr, vreun critic care să se fi pronunțat vreodată, la modul serios, asupra caracterului literar al scrierilor lui Fanfan. Știu doar câteva aprecieri făcute cu jumătate de gură de scriitori seduși, aș zice „aburiți”, de insolitul autor. Nu cred că vreunul era sincer încredințat de valoarea lui.

La debutul lui Fanfan, în 1994, Dorin Spineanu, cât era el de exaltat, capabil să afirme orice fără temei, a scris un text precaut, intitulat „Câteva cuvinte în chip de postfaţă despre uluitorul domn Mihai Avasilcăi, zis şi Fanfan, Rechinul puşcăriilor”. O postfață neconcludentă, evazivă, care încă din titlu își enunță intenția: nu despre carte scrie Spineanu, care n-avea cum să nu-i observe insignifianța, ci despre „uluitorul” autor cu supranume interlop. Discursul este împins explicit în paradigma extraliterară. Vorbim de apucăturile autorului, nu de opera lui.

Nichita Danilov, generos cum îl știm, poate îmbătat o clipă de seva limbajului argotic, ce căpăta deodată libertate după zeci de ani de pudibonderie literară sub comunism, a spus despre Fanfan: „Un asemenea fenomen lingvistic apare destul de rar la noi. Probabil l-am mai avut pe Ion Creangă (declarație pe o bancă, în parc, ușor ezitantă, în filmul lui Marian Voicu). De atunci, toată lumea l-a pus pe Fanfan lângă Ion Creangă, luând de-a gata o comparație șocantă, fără să observe sau ignorând voit că Danilov, punându-se la adăpost sub dubitativul „probabil”, vorbea despre „fenomenul lingvistic”, nu de talentul de prozator al lui Fanfan. Și „fenomen lingvistic” este indubitabil, cum demonstrează magistral Ioan Milică în volumul „Expresivitatea argoului”. Dar una-i una și alta-i alta. Spectacol lingvistic avem și la o sfadă între două țațe, și la agramați, și în sforăiala politrucilor, și la bețivi, peste tot. Însă de aici până la literatură e-o cale-atât de lungă! Poți să ai toate materialele la îndemână și totuși să nu izbutești să ridici o casă. La cărțile lui Fanfan ai inițial plăcerea intelectuală de a descoperi semnificația argoului, ca atunci când rezolvi un rebus, dar după ce ai învățat codul, decriptarea, textele lui nu mai spun nimic. Sau, fiind mai indulgenți, nu mai spun mare lucru ca literatură. Pot fi document pentru studiul subculturii carcerale sau orice altceva, dar nu literatură.

Emil Brumaru, care l-a și descoperit și lansat pe Fanfan, zicea: „Îmi place de Mihai Avasilcăi pentru libertatea de limbaj totală”.  Nici el nu vorbea cu prea mare convingere despre talentul lui Fanfan, iar când se aprindea totuși, că așa-s poeții: pasionali, recurgea tot la argumente extraliterare: se arăta impresionat de viața bietului pârnăiaș sau de strădania lui pentru a învăța pe de rost „Luceafărul” în pușcărie. Despre cât a înțeles Fanfan din „Luceafărul” n-a adus niciodată vorba. Se vedea de la șapte poște că omul nu pricepuse nimic, doar repeta papagalicește câteva șabloane școlărești despre soarta geniului neînțeles.  De altfel, e și greu de crezut că Brumaru, autorul „Submarinului erotic” și al „Infernalei comedii” nu vedea că din „libertatea de limbaj totală” a rudimentarului Fanfan nu izvora deloc literatură.

rechinul puscariilor

Mihai Avasilcăi-Fanfan a  scris și a publicat 3 sau 4 carți. A patra ar fi impropriu numită carte, fiind doar o culegere de versuri multiplicată de autor la xerox. Iată-le:

  1. Fanfan, rechinul pușcăriilor (Memorial al foamei, umilinței și durerii). Cu o postfaţă de Dorin Spineanu, Editura Boema, Iași, 1994, 186 pag.
    Fanfan, rechinul pușcăriilor (Memorial al foamei, umilinței și durerii), Editura Cantes, Iași, 2005, 316 pag.

Pe coperta a patra: „Un povestitor ca nimeni altul, din stirpea lui Ion Creangă. Ce alăturare poate fi între acest Papillon român și Ion Creangă? Ei bine, răspunsul se află în carte”.

  1. Borfașii secolului XX. Nuvele cu tentă autobiografică, Editura Boema, Iași, 1997, 228 pag.

Pe coperta a patra: „Autorul este un povestitor unic, cu o experiență  penitenciară uluitoare. În plan stilistic este cu un pas înaintea multor literați care își fabrică gloriile la un mic și la o bere sub masca unei critici interesante”.

Borfașii secolului XX

  1. A sărit prea tare calu’, Editura Opus XXI, fără adresă, anul 2000, 164 pag.

Pe coperta a patra: „Autorul a redescoperit pe Dumnezeu și a descoperit literatura. Cititorii acestei cărți trebuie să treacă peste suprafața textuală, peste spectacolul argotic, și să descopere adâncimile unei experiențe fundamentale. Pentru că nu foarte adesea vor putea fi martorii unei convertiri atât de radicale, unei metamorfoze atât de substanțiale”.

Volumul acesta este foarte greu de găsit, spre deosebire de editură, care e imposibil de găsit. Nu există Editura Opus XXI în Catalogul editurilor din România, de la Biblioteca Națională,  și nici în Registrul Internaţional al Editorilor (The Global Register of Publishers), unde figurează până și umila mea editură, GRI, de apartament, care tipărește câte ceva din an în Paște.

E posibil să fi obținut cineva un ISBN (973-0-02156-2) „pe persoană fizică”, l-a folosit pentru a tipări cartea și a trecut pe copertă o editură „din burtă” ca să-i dea o notă de seriozitate. Cartea lui Fanfan este singura tipărită de această editură-fantomă.

Altă variantă ar fi că și ISBN-ul, care nici măcar nu respectă formatul de 13 cifre, a fost pus „la plesneală” (încep să alunec spre argou, tot scriind despre Fanfan). N-am reușit să-l identific în cataloagele Bibliotecii Naționale, unde cartea nu e înregistrată. Doar primele două volume figurează.

Mai mult, am luat la mână toate cataloagele cărților în curs de apariție (CIP) pe anii 1998-2000, căutând după editură, după ISBN, după autor și după titlu: n-am găsit nicăieri descrierea CIP, ceea ce înseamnă că n-a cerut nimeni asta de la Oficiul Național ISBN. Până la urmă nici nu trebuie să ne mire că „rechinul pușcăriilor” a scos o carte cumva clandestină.

Mă tem că l-a păcălit vreun ciumete de prin Iași, i-a scos cartea cu un ISBN fals, la o editură fictivă, nici n-a predat exemplarele obligatorii la Biblioteca Națională, l-a uns pe autor cu  ceva parnos, iar el, fraierul, a mai zis și bogdaproste, șarlatanul de editor rămânând cu banii, căci de vândut, se vindeau cărțile lui Fanfan în perioada aceea.

  1. Poezii obraznice. Semnat MIHAI AVASILCĂI zis Fanfan. Fără editură, fără oraș, fără an. 62 pag.

„Volumul”, fără vreo indicație editorială, este un dosărel poetic multiplicat la un copiator rablagit, dacă ar fi să ne luăm după tușul care mânjește toate paginile. Una din acele cărțulii manufacturate pe care Fanfan încerca să le vândă pe stradă, prin piețe, pe la restaurante, aprozare etc., pe mărunțiș, pe ceva de mâncare sau pe băutură.

Am descărcat o copie de pe internet. Așa-zisul volum poartă pe prima pagină o dedicație tipărită:

Dedic aceste poezii/ marelui nostru/ fotbalist Gică Hagi/ și realizatorului/ Florin Călinescu/ pentru (Cz) emisiunile/ lui pline de înțeles/ și totodată umor/  cu simpatie/ și considerație/ la autor (sic!)/ Fanfan („Cz”, adică celebra emisiune „Chestiunea zilei”).

Exemplarul care circulă pe net are și autograful lui Fanfan, ocazie cu care el își arată umorul involuntar și scrisul de mână din categoria „Adio, școală!” – dar asta i se poate scuza, având în vedere că-i lipsea degetul arătător de la mâna dreaptă, ceea ce pur și simplu te șoca atunci când îi strângeai mâna, parcă te prăbușeai în palma lui. Când gesticula, infirmitatea asta îl făcea să semene cu un gușter încercând zadarnic să se cațere pe sticla unui acvariu.

Dedicația îi este dată unui anonim, la Bolta Rece (o luase pe urmele marilor scriitori!), la data de 27 februarie 2002:

Să fii fericit și să ai viață. De la autor, Fanfan.

            Motto: Sunt bolnav de inteligență.

marginali

O fi suferit de inteligență, că altfel nu supraviețuia în jungla animalelor argotice, dar nu de la boala asta rămăsese literalmente fără dinți, fără cel puțin un deget, cocoșat, îmbătrânit, scofâlcit. Și sigur nu era bolnav de talent, iar sifilisul nu de la o muză îl luase, ci tot de pe la vreo „gudă” de-a lui, plină de păduchi lați (poezia „N-am păduchi, dar am gândaci”, din „Poezii obraznice”, pag. 7).

Poezia lui Fanfan e defrișată complet de orice fior liric. Ici-colo răsare câte o glumiță de bulău, la care probabil doar pârnăiașii râd, nu vreun cititor trecut măcar prin lecturile obligatorii ale școlii primare. Spectacolul argoului devine obositor, atâta timp cât nu e susținut și de talent, de idee, de construcție, de fior, de inteligență superioară, de metafizică, de orice altceva știm că poezia ar trebui să conțină.

Poeziile lui obraznice nu sunt doar proaste, sunt literalmente mizerabile. Am citit poezii carcerale infinit mai bune, chiar valoroase literar, nu doar lingvistic și în sens larg cultural, ca manifestare a unei categorii sociale (subcultură). Oricare dintre textele culese de Viorel Horea Țânțaș („Tristă-i duminica zilelor mele. 100 de cântece de puşcărie din Gherla”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2001) este mai bun decât cea mai bună poezie a lui Fanfan și chiar decât toate la un loc. Ca să nu argumentez mai mult, redau finalul ultimei poezii, și poate cea mai bună, „De-ai fi a mea”, din culegerea „Poezii obraznice”:

Și dac-ar să fii a mea
Să fiu de soartă zemeslit,
Ți-aș dărui eu dragostea
Din haosul nemărginit.

De-ai fi a mea pentru vecie
Ți-aș dărui prin acest vers
Întinsa noastră Românie
Și chiar întregul Univers.

Dorința mea în vag se stinge,
V-a sta-ngropată în mormânt,
Urmașii îmi vor scri pe cruce
De un poet cu suflet frânt.

Sic, sic, sic! Și iar sic! Ăsta este poetul Fanfan, în pixul căruia au suflat până le-au ieșit ochii scriitori importanți din România. Pare de neînțeles cum a putut el să le adoarmă simțul critic și, cățărându-se pe laudele lor, să ajungă la un moment dat vedetă, publicat în reviste, în cărți, invitat la emisiuni, la festivități culturale, în detrimentul unor scriitori valoroși, dar împinși mereu la margine, în anonimat. Triumful cancanului, nu altceva. În anii 1997 și 1998, când am publicat în revista „Timpul”, din Iași, ancheta „Viața literară pe Bahlui”, îmi apărea ca o obligație să-l intervievez și pe Mihai Avasilcăi-Fanfan, pentru că însăși prezența lui frauduloasă în rândul scriitorilor spunea multe despre felul în care Iașul acelor ani își selecta valorile. Și tare mi-e teamă că nici până astăzi sita n-a fost reparată.

Acum când se împlinesc 72 de ani de la nașterea lui Fanfan, mi-am zis că ar fi nimerit, mai ales că și pregătesc lansarea volumului „Viața literară pe Bahlui”, să scriu câteva cuvinte despre bietul Fanfan, să nu-l uite lumea de tot. Că dacă scriitor n-a prea fost, cu siguranță avem de-a face cu un personaj extraordinar. Poate se va găsi cineva să-l urce în literatură așa, ca personaj, scriindu-i viața.

Închei cu o vorbă de-a lui Fanfan, pe care mi-a zis-o la una din întâlnirile noastre în Iașul buimac al anilor  ’90: „Eu când o să mor, n-o să am statuie, tot pe Cuza or să se cace porumbeii”.

Viorel Ilișoi
Viorel Ilișoihttps://viorelilisoi.ro/
Cu debut în presă în 1990, Viorel Ilișoi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ziariști români. Scrie reportaje, cărți și colaborează cu diverse publicații din țară.

Ultimele articole

Articole similare