O afacere bună

Citește și

Viorel Ilișoi
Viorel Ilișoihttps://viorelilisoi.ro/
Cu debut în presă în 1990, Viorel Ilișoi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ziariști români. Scrie reportaje, cărți și colaborează cu diverse publicații din țară.

Există în Drumul Taberei, aproape de Moghioroș, un loc viran unde nevoiașii vând tot felul de obiecte adunate de prin casă, vechi și nu prea folositoare. Acolo am întâlnit acum mult timp, să tot fie 20 de ani, un bătrân, olog, chior și surd, o rămășiță de om; vindea cuie îndoite, așa cum le smulsese cu cleștele din lemn, clanțe de ușă, chei și lacăte desperecheate, câteva furculițe de aluminiu, liță, sfoară înnădită, nasturi, o proteză dentară cu două măsele sărite, ochelari fără un braț, cu dioptrii uriașe, caiele, o solniță cu sare cu tot, pietrificată, un capăt de lumânare, un Antinevralgic în folie și câteva nuci. Toate înșirate pe jos, pe câteva ziare.

Omul adunase de prin casă tot ce-i prisosea, poate că și de pe la gunoi sau de pe maidanele periferilor. Erau lucruri evident folosite, unele chiar în mod intim, pe care de obicei nu le-ar scoate nimeni la vânzare: te debarasezi de ele discret și fără regrete. Însă bătrânul acela își expunea sărăcia, o păzea de pe un scăunel pescăresc și cerea și bani pe ea. Mărunțiș, nu cine știe ce. La așa marfă, așa preț.

- Publicitate -

Lumea trecea pe lângă taraba de hârtie, se uita din treacăt la fleacurile acelea, dar nu cumpăra nimeni nimic. Cât de puțin ar costa, de ce să iei ceva complet inutil? Inutil și împovărător, întâi pentru că obiectul acela te încurcă, apoi fiindcă ai sentimentul, de fiecare dată când cumperi ceva de la un asemenea amărât, lucruri pe care el le-a folosit, că preiei ceva din viața lui, din decăderea lui mai ales.

– Vinde-ți, bre, un rinichi și faci un ban grămadă! i-a strigat în glumă vecinul de maidan, ceva mai înstărit, pesemne, căci vindea electrocasnice stricate, prize, cabluri, baterii uzate, becuri.

– N-am de vânzare, că numai unul mai am. Pe celălalt mi l-au scos doctorii. Nu mai era bun, avea pietre de moară.

- Publicitate -

Când au văzut că e ocazie de a lua pe cineva în bășcălie, câțiva trecători, și ei bătrâni, care se opriseră să caște gura la vechiturile de pe jos, au sărit pe moș. Cică să-și vândă un ochi. Un plămân, zicea altul. O mână.

– Că piciorul văd că l-ai dat!

– Nu l-am vândut, domnule. L-am pierdut…

– Dacă n-ai fost atent!

– … în război.

– Vinde-ți urechea!

– Cu una aud abia-abia, uite, am aparatul auditiv acia-șa, cu cealaltă n-aud deloc: am surzit la Stalingrad, de la explozii. Am luat și o decorație. Uite-o colea. O vând.

– Ce să facem noi cu tinicheaua matale?

– Le-o arătați la copii. Le spuneți câte ceva despre război, despre țara asta… Sau faceți ce vreți cu ea. E obiect de colecție.

– Haide, bre, ne lași? Mai bine îți vinzi jucăria, tataie, că și-așa nu mai merge, săraca! – a râs tare o femeie, fluturându-și arătătorul în jos, obscen.

– Și dacă nu mai merge, ce să facă altul cu jucăria mea?

– Poate-și face praștie.

Bătrânul a râs de glumă, alături de ceilalți, mai mult ca să nu-și supere eventualii mușterii, și s-a prefăcut că citește un titlu dintr-o revistă veche întinsă pe jos. Nici nu vedea bine. Tot de la război, a explicat el. Îl lovise o schijă și i-a atins nervul, i-a cam întunecat lumea. Două degete, zicea el, le-a pierdut la Canal. După război, a fost condamnat politic și a săpat în piatra Dobrogei zece ani. Un deget i-a degerat și a rămas pe coada târnăcopului, pe celălalt i l-a rupt un gardian. Oricum nu se mai ținea nici ăla bine, că fusese atins de degerătură. Tot acolo, la pușcărie, îi rămăseseră și dinții. Ce avea acum în gură erau numai niște bucăți de proteză montate grosolan, motiv pentru care, când vorbea, bâtrânul își ducea la gură mâna dreaptă, acoperindu-și improvizația dentară cu cele trei degete rămase.

– Mai ești și chel pe deasupra! – a râs unul cam de vârsta jalnicului negustor și la fel de pleșuv.

– Da, ce să zic? Mare lucru nu a mai rămas din mine, dar nu e de speriat, că oricum până la urmă nu va mai rămâne nimic. Toți ne ducem. Diferența e că voi vă duceți cu totul, eu bucată cu bucată.

N-am sărit să-i iau apărarea bătrânului atacat din toate părțile. Simțeam că nu are nevoie de ajutor, că stăpânește situația. Stătea pe scăunelul lui cu picioare ruginite și răspundea demn și aprig la înțepături.

M-am apropiat și m-am făcut că studiez cu atenție oferta lui sărăcăcioasă, ca și cum aș fi vrut să cumpăr ceva. N-aveam ce alege de-acolo. Dar ce să fi ales? Făcându-mi loc printre ceilalți, mi-am făcut curaj și i-am întins o hârtie de o sută de mii (nu apăruseră leii noi).

– Ce doriți de banii ăștia?

– Nimic. Vi-i dau așa.

– Nu, domnule, trebuie să luați ceva. Dacă nu, poftim banii! – și mi-a întins bancnota înapoi.

– Dar nu am ce să aleg. N-am ce face cu nimic din toate astea.

– Dacă nu cumpărați nimic, nu pot să vă primesc banii. Vă rog…

Pe loc m-am hotărât să aleg ceva. La urma urmei, orice vechitură din aia putea căpăta o întrebuințare în anumite circumstanțe domestice. Nici nu știi când ai nevoie prin casă de o măsea de viplă, de o șaibă ruginită, de un smoc de câlți…

Am ales un lacăt.

– Cam ruginit, am zis, doar ca să zic ceva.

– Da, e ruginit.

– Dar măcar are cheie?

– N-are. I-am pierdut-o de mult.

– Poate-i găsesc una potrivită.

– Nu cred că o să găsiți. Dar și dacă i-ați găsi, tot degeaba, că e ruginit pe dinăuntru, mecanismul e blocat. Domnule, nu luați acest lacăt, este absolut inutil.

– Și dacă nu folosește la nimic, de ce l-ați mai scos la vânzare?

– Pentru că, stimate, domn, altceva nu mai am ce vinde – mi-a răspuns bătrânul pe un ton degajat, ca și cum mi-ar fi spus cât e ceasul.

M-am uitat pe sub sprâncene la el. Stătea în continuare cu mâna întinsă spre mine, cu banii între cioturile degetelor.

– Totuși o să iau lacătul ăsta. E ideal să-l pun ca greutate la un aruncător de mână. Știți, sunt pescar. Mereu se rupe aruncătorul și trebuie să improvizez ceva pe malul bălții…  Ce se mai agață aruncătoarele astea! Ce se mai rup!

Am băgat lacătul în buzunar, bătrânul a făcut la fel cu banii.

– Spor la vânzare!

– Vă urez baftă la pește, domnule!

Am și acum lacătul ăla, e printr-o cutie, pe undeva. Nu l-am folosit niciodată la nimic. Consider totuși că am făcut o afacere bună.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Montreal, punctul fierbinte al tenisului

Montreal este în acest moment punctul fierbinte al tenisului mondial, atât la propriu, cât și la figurat. În plin avertisment...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -