Cacealmaua de la Airport Plaza

Citește și

Florin Oncescu
Florin Oncescu
Florin Oncescu (n. 1960), autor de proză scurtă şi inginer în industria de aviaţie, stabilit la Montréal în 1995. Volume publicate: "Dispoziţie depresivă" (Ramuri, Craiova, 1994), "La umbra unui enciclopedist" (Omniscop, Craiova, 1999), "Întoarcerea" (Ramuri, 2003), "Ilustrate din America" (Limes, Cluj, 2007) , "Jurnalul lui Sake" (Limes, 2017).

Sunt un român cu domiciliul în străinătate care, la ultimul lui sejur în România, a fost jefuit cu sălbăticie de compania de închiriat mașini. Scriu acest text pentru a înțelege ce mi s-a întâmplat. Scriu pentru a înceta să tot povestesc ce mi s-a întâmplat. Scriu pentru a-i feri pe alții de același tip de fraudă.

Am venit în vacanța de două săptămâni cu Mihaela, nevastă-mea. Am ajuns la Otopeni sâmbătă, 2 iulie, cu un avion al Lufthansa plecat de la Munchen, doar o escală pentru noi, avion cu aterizarea planificată pentru 18:45, dar întârziat vreo 30 de minute. Veneam de la Montreal, care a fost tot o escală, una de-o zi și-o noapte, pentru că noi, deși posesori de pașapoarte canadiene, locuim în prezent în Statele Unite.

- Publicitate -

De regulă venim în România o dată pe an și închiriem mașină doar pe durata sejurului meu. Vacanța Mihaelei e întotdeauna mai lungă, dar ea preferă să nu conducă în România. Ce-a fost deosebit de data asta? Din cauza pandemiei, se împlineau trei ani de la ultima mea venire, de aici decurgând, poate, o diminuare a capacității mele de a aprecia corect realitatea din țară. În plus, agenția din Otopeni al cărei client obișnuiam să fiu avusese acum toate mașinile date, așa că rezervasem mașina prin platforma Expedia, de unde cumpărasem și biletele de avion. Agenția se numea Priceless, iar prețul închirierii, pentru cele 14 zile, era de 203 dolari, de plătit la preluarea mașinii. Mai cumpărasem în avans, tot prin Expedia, o asigurare auto pentru avarii și furt, de 165 de dolari.

Înainte de rezervare, căutasem pe Internet comentariile clienților agenției, numită de ei Priceless Romania. Unii se plângeau că fuseseră lăsați să aștepte în aeroport trei ore. M-am gândit că prețul mic făcea acceptabil acest risc, dar am contactat în avans agenția. Un glas feminin, într-o engleză cu accent, cum e și a mea, mi-a liniștit temerile. Am primit și câteva SMS-uri, tot în engleză, cu vorbe frumoase și instrucțiuni despre ce aveam de făcut odată ajunși în aeroport.

Preluarea

La aeroport ne-a așteptat cineva purtând o pancartă cu numele Oncescu. Omul, un tânăr firav și tăcut, a dat un telefon scurt, apoi ne-a condus la o mașină staționată în fața aeroportului. Ne-a ajutat să încărcăm bagajele, apoi s-a așezat la volan și ne-a dus undeva foarte aproape, peste drum de DN1, șoseaua București – Ploiești. A oprit în fața unei clădiri noi, cu trei etaje, botezată Airport Plaza, așezată lângă piciorul podului peste DN1 al căii ferate Otopeni – Gara de Nord. Am aflat ce-i cu podul mai târziu.

- Publicitate -

Pe când ieșeam din mașină, pe trotuar trecea un bărbat cu niște hârtii în mână care, dând ca din întâmplare cu ochii de noi, s-a decis să ne aștepte. Un individ mai matur, mai bine hrănit și mai sigur pe el decât șoferul. Era agentul, care ne-a arătat imediat o altă mașină, din apropiere. O Hyundai Kona albastră, nouă. Am deschis ușile, era exact ce ne trebuia.

„Să mergem la birou. Nu-i nevoie să luați bagajele, lăsați-le în mașină!” În afara lui, a șoferului și a noastră, nu se vedea nimeni în jur. Agentul ne-a ghicit teama și ne-a spus că în colțul clădirii era o cameră video, activă non-stop. Am luat cu noi gențile de mână, în care am îndesat și laptopurile. Am lăsat bagajele mari în portbagajul mașinii.

La parter, un individ solid stătea în spatele unui birou masiv. Am înțeles că era omul clădirii, nu al agenției. Tot atunci a apărut un al treilea angajat al agenției, care părea fratele geamăn al tânărului șofer. Am fost poftiți să ne urcăm în lift și să coborâm la primul etaj. Cei trei au sprintat pe scări.

La primul etaj era o lumină chioară. Agentul ne-a strigat de la capătul din stânga al unicului coridor. Șoferul și celălalt tânăr ocupau poziții intermediare, în direcția vocii. L-am găsit pe agent în spatele unui ghișeu. Mi-a cerut pașaportul și permisul auto, i-am explicat de ce primul era din Canada, iar al doilea din SUA, le-a făcut copii, mi le-a returnat. M-a întrebat dacă aveam și permis auto internațional. N-aveam, așa că mi-a dat acces la Internet și, prin telefonul meu american, sub îndrumarea lui, am plătit 29 de dolari pentru acel permis. Cu un card VISA american. Ajunși aici, a săltat de sub tejghea un cititor de carduri. „Cardul dumneavoastră?”

I-am dat cardul în lei de la BCR și l-am văzut descumpănit. L-am întrebat dacă pentru agenție contează ce card folosesc. S-a gândit puțin și a zis că nu crede. Mi-a dat cardul înapoi, mi-a întins cititorul de card cu suma pe ecran. „Semnați și apăsați butonul verde.”

Mi-am dat seama, lent, că suma de pe ecran e mult prea mare. „Nouă mii șapte sute optzeci și doi? Păi eu am de plătit numai vreo nouă sute!” Mihaela a intrat și ea în panică. Agentul ne-a explicat că e adăugat un depozit. Am cerut o copie a contractului. Mi-a spus că nu are cum să-l imprime, dacă nu e făcută plata. Am insistat să văd ceva scris. A imprimat o pagină, mi-a pus-o sub ochi, am văzut acolo o coloană de cifre. Tariful de bază, opt sute și ceva, depozitul, șapte mii și ceva, plus alte sume, pe care le-am bănuit taxe. Suma finală era cea văzută pe cititorul de card. „Voi recupera și taxele adăugate depozitului?”, am întrebat, ca un client expert. „Chiar așa”, m-a aprobat Mihaela. „Veți primi înapoi și taxele pe suma respectivă, desigur”, ne-a liniștit el.

Știam că aveam în cont spre două mii de lei. I-am spus că nu am banii ăștia pe cardul BCR, va trebui să plătesc cu VISA americană. „Stați să încercăm cardul BCR mai întâi, că nu se știe niciodată”, a zis agentul. Așa că am semnat și am apăsat butonul verde, iar plata a fost acceptată. „Vedeți?”, a spus agentul.

A imprimat contractul de închiriere, în două exemplare, le-am semnat amândoi, mi-a dat unul, cu chitanța atașată. Mi-am aruncat o privire pe sumă, totul era la fel. Mi-a sărit în ochi numele agenției: TEAMNET ASIG SRL. „Nu sunteți Priceless Romania?” „Nu, ei sunt partenerii noștri, cu care ați făcut rezervarea.”

Trebuie spus că am fost impresionat de priceperea agentului, așa că am pus pe ghișeu o bancnotă de 5 dolari, gest care i-a provocat cu un zâmbet discret.

La ieșirea din clădire, ne-a făcut și agentul un cadou. Ne-a spus că, în drumul nostru spre Constanța, nu trebuia să plătim podul, la Cernavodă, că acolo aveam dreptul s-o luăm pe culoarul din stânga, fără plată. Ne-am bucurat sincer. Motivul, ne-a explicat el, era că mașina era atât de nouă încât fusese înscrisă în circulație doar provizoriu, după cum o arăta numărul de înmatriculare, de culoare roșie.

Am inspectat împreună mașina, el a făcut niște poze cu o tabletă, eu am semnat pe ecran. Obligația mea era să o aduc în aceeași stare, una perfectă, inclusiv în privința curățeniei. Am pus contractul de închiriere în torpedou, alături de un act care ținea loc de certificat de înmatriculare. A stat acolo, neatins, până la predarea mașinii.

Porniți la drum, am remarcat imediat că rezervorul de benzină era pe roșu, așa că am făcut cale întoarsă. Agentul ne-a spus că aveam o benzinărie la nici 500 de metri spre București și că, da, puteam să o aducem înapoi tot pe roșu. Am experiență în închirierea de mașini, dar nu mai auzisem de depozite atât de mari, nici de mașini date cu rezervorul de benzină pe roșu. Însă, după trei ani, aveam iar șoselele României, și autostrăzile ei, câte sunt, așternute înainte, o împrejurare fericită, care mi-a adormit îndoielile. Cât despre banii nesperat de mulți care existaseră în contul de la BCR, am aflat repede că proveneau dintr-un depozit bancar ajuns recent la maturitate și vărsat automat în contul curent.

Predarea

Sâmbătă, pe 16 iulie, m-am întors la sediul agenției cu mașina spălată și cu rezervorul de benzină la prima optime. M-am întors singur, pentru că numai mie mi se terminase vacanța, Mihaela mai avea. Vorbele ei de rămas bun fuseseră: „Nu uita să le ceri depozitul!”

Plecam cu un avion al Lufthansa cu decolarea la 12:45. Mă întorceam în SUA pe același traseu pe care venisem, adică prin Munchen și Montreal. Am sunat la numărul agenției pe la 9:30, în timp ce conduceam spre Otopeni. A răspuns tânărul șofer, m-a întrebat când ajung, i-am spus 9:45, m-a asigurat că voi fi așteptat.

În fața clădirii numite Airport Plaza mă aștepta agentul. Tot atunci a apărut și tânărul șofer, cu mașina lui. În curând, l-am întrezărit și pe-al treilea membru al echipei. Agentul a început să facă poze cu tableta. L-am văzut cum insistă pe un colț al barei din spate, cum începe să frece cu o cârpă, până când parcă începe să apară o dungă albă, de un milimetru lățime, de vreo 5 centimetri lungime. Mi-a spus că, pentru semnătura de predare, trebuie să mergem la birou. I-am amintit că a sosit și momentul de a-mi returna depozitul. Mi-a spus că returnarea va fi făcută în mod automat de serviciul de contabilitate, în câteva zile.

Am fost iar invitat să-mi las bagajele în portbagajul mașinii. Aveam numai geantă de mână și bagaj de cabină, le-am luat cu mine. Airport Plaza era mai în beznă decât în seara sosirii. Individul solid era prezent la biroul de la intrare, părea că dormea. Am fost îndemnat să urc cu liftul, am refuzat. Erau scări pe ambele laturi ale liftului, cei trei au urcat prin stânga, eu prin dreapta. La primul etaj, singura lumină venea prin niște ferestre îndepărtate. N-am văzut pe nimeni acolo, m-am întors pe aceeași scară și, de pe la mijlocul ei, l-am strigat pe paznic. Omul nici măcar nu a tresărit, dar m-a auzit tânărul șofer și m-a chemat. Am ajuns iar în fața ghișeului cunoscut, pentru a auzi același dulce îndemn. „Cardul dumneavoastră?”

Am bănuit că agentul îmi cere ceva pentru zgârietură. I-am dat iar cardul de la BCR. Mi l-a returnat și mi-a pus în față cititorul de carduri. Pe ecran, 5.000 de lei. „Îmi returnați o parte din depozit?”, am întrebat. „Nu, e plata pentru bară”, a zis el.

A urmat un soi de ceartă temperată. Mi-a reamintit că am asigurare pentru avarii. Cele două ajutoare stăteau la mică distanță, în semiîntuneric. Am cerut o constatare, ceva. Mi-a spus că o voi primi prin e-mail, după week-end. Am insistat. A scos o pagină tipărită, pe care a încercuit o frază, care dădea un cod de plată pentru părțile de mașină total avariate. Pentru bara din spate, acel cod corespundea unui plăți de 5.000 de lei, mi-a spus el. I-am cerut să-mi dea măcar hârtia aia, cu numele lui scris pe ea. Mi-a contestat dreptul de a-i cunoaște numele. A sfârșit prin a spune că-l cheamă Virgil Matei. Și-a trecut numele pe hârtie. Pe când continuam să contest factura, mi-a zis de vreo trei ori să nu mai bat cu palma în ghișeu, că nu merge așa. Bătusem o singură dată. Părea că-și induce o criză artificială de nervi. La capătul ei, a înhățat petecul de hârtie, l-a făcut bucățele și l-a aruncat undeva sub ghișeu. „Și nu înțeleg de ce atâta supărare, că nu plătiți dumneavoastră”, a zis. În final, după vreo trei reluări ale citirii cardului, am plătit.

Pe scurtul drum spre aeroport, tăcerea tânărului de la volan mi s-a părut un act de delicatețe. „A fost un furt”, am spus, cu glas stins. „Eu sunt doar șofer”, a zis el. „Bara n-avea nimic”, am spus eu. „Mașinile sunt luate în leasing, trebuie returnate în stare perfectă”, a zis el. Mi-am zis că asta are ceva de-a face cu înmatricularea provizorie. „Sunt bani mulți, am muncit pentru ei”, am mai spus. „Și noi muncim”, a zis el, oftând.

Trezirea

În aeroport am avut timp să citesc pe îndelete contractul. Închirierea propriu-zisă costase 823 de lei, urma apoi un „out-of-hours service”, de 198 de lei, iar așa-zisul depozit de 7200 de lei era numit “third-party liability – TPL”, adică asigurare de răspundere civilă auto. Peste toate era adăugat TVA-ul, de 19%.

Singura sumă cu care eram de acord era cea pentru închirierea mașinii. Cu taxe cu tot, făcea în jur de 200 de dolari. Serviciu în afara orelor de program? Contractul menționa programul zilnic, 9-20, iar chitanța fusese achitată la… 20:38. Îi dădusem agentului 5 dolari nu cu gândul la program, pe care nu-l știam, ci satisfăcut de munca lui. El îmi adăugase la notă, fără avertisment, 45 de dolari. Cât despre depozit, mi-a devenit clar că se metamorfozase într-o sumă nerambursabilă.

Apoi am vorbit cu nevasta. A luat foc, a zis că pungașii ăia au făcut o mare eroare, nu au luat în calcul posibilitatea ca ea să nu plece în același timp cu mine, că se va duce peste ei cu Monica, vara ei, că va merge la poliție, că va vorbi cu un avocat… Am calmat-o, i-am spus că trebuie să așteptăm, să vedem dacă ne virează depozitul, dacă ne trimit constatarea pentru bară…

La Montreal am ajuns în seara aceleiași zile, din cauza decalajului de fus orar. Noaptea n-am dormit. Am verificat contul de la BCR. Cei 5.000 de lei figurau deja acolo, dar nu fuseseră încasați. Am trimis un lung mesaj băncii, în care am spus toată povestea și am cerut blocarea ultimei plăți. Apoi am căutat pe Internet numele agenției, TEAMNET ASIG SRL. Am dat peste zeci de jelanii în engleză ale foștilor lor clienți. Toți se plângeau de aceleași țepe, primite la pachet. Depozitul devenit TPL, zgârietura invizibilă care impunea schimbarea barei, uneori și suma pentru depășirea programului de lucru. Mai toți menționau și rezervorul de benzină pe roșu. Apoi mi-am pregătit un mesaj în engleză pentru Expedia, voiam să atac tare. Duminică n-am ieșit din casă, seara m-am dus direct la aeroport, pentru avionul spre SUA.

Luni am primit răspuns de la BCR. Mi s-a spus că suma nu putea fi blocată fără o plângere adresată poliției. N-aveam dovezi, eram deja departe, mă reîntorsesem la programul ingineresc, eram deja sub presiune, n-am făcut plângere. Plata n-a fost blocată.

Marți am primit mesajul final de la TEAMNET ASIG SRL. Mi se mulțumea pentru calitatea mea de posesor al unei asigurări auto contra avariilor. Mi se amintea că asigurarea mea nu includea protecția de răspundere civilă, motiv pentru care TPL-ul fusese cumpărat de la agenție. Era atașat un document ultrascurt pe care eram îndemnat să-l folosesc pentru a cere rambursarea sumei plătite pentru avarie. Documentul menționa codul asociat distrugerii totale a barei, acel cod întrezărit de mine pe petecul de hârtie pe care își trecuse numele imaginar agentul, un escroc cât se poate de real.

Am introdus o cerere către asigurator pentru rambursarea miei de dolari plătite pentru bară. Am susținut ceea ce susținuse escrocul. În definitiv, eu nu sunt un expert în avarii auto. În definitiv, asigurarea era una pentru avarii și furt. Asiguratorul n-a fost mulțumit de constatarea primită, mi-a mai cerut dovezi. Eu m-am ținut tare, le-am spus să se adreseze agenției.

Nici cu Expedia n-am făcut nimic. Am vrut să mă plâng de colaborarea lor cu asemenea rechini. Mi-am spus povestea la telefon, de vreo trei ori. Nu mi s-a dat posibilitatea de a trimite un raport scris. Unul dintre interlocutori mi-a dat un număr de înregistrare, promițându-mi că voi fi contactat. N-am fost.

Așa că am absorbit frauda în totalitate. Am plătit agenției două facturi, una de 9.782 de lei, a doua de 5.000. La rata de schimb a zilei, de 4.9 lei la dolar, asta a însemnat un total de 3.000 de dolari, cu 2.800 mai mult decât suma de pe rezervarea făcută.

Stați, mai este! După ce isprăvisem textul de mai sus, la cinci săptămâni după introducerea cererii de rambursare, asiguratorul m-a anunțat că-mi trimite un cec de o mie de dolari. Agentul escroc a avut dreptate, nu eu voi plăti bara. Din povestea cu zgârietura m-am ales doar cu nervii, cu nesomnul și cu jena de a fi exportat pe tălpi rahatul dulce al patriei. Țeapa primită de mine s-a redus la 1.800 de dolari.

Text publicat, într-o variantă mai scurtă, în Dilema Veche nr. 961 din 8 septembrie – 14 septembrie 2022.

- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

Ucraina a depus o cerere de aderare accelerată la NATO

Ucraina va semna o cerere de aderare accelerată la NATO, a anunţat vineri preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, la câteva...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -