Cine suntem noi cu adevărat? Suntem cei care credem că suntem sau trebuie mai degrabă să luăm în considerare imaginea noastră răsfrântă în ochii celor din jur? Suntem cei de acum zece sau douăzeci de ani sau vârsta ne schimbă și ne scrie un cu totul alt chip? Putem oare cunoaște vreodată cu adevărat pe cineva? În jurul acestor dileme identitare se configurează povestea din Alfa și Omega, roman publicat recent de Mircea Gheorghe, clădit pe un schimb epistolar între doi bărbați pe care viața i-a adus împreună și i-a despărțit de mai multe ori.
Scrisă din perspectiva lui Octav, narațiunea începe în momentul în care Alex îl contactează prin e-mail, după treizeci de ani în care nu i-a dat niciun semn. Nu cere nici măcar răspuns, vrea doar să aibă ocazia să-și povestească viața, dorință iscată de solitudine și de spectrul apropiatului sfârșit. Octogenari, cei doi se află la capitolul pe care Amiel îl definea drept cel mai dificil din marea artă de a trăi. Dar dacă Alex e nerăbdător să-și rememoreze amintirile, Octav are, cu ale sale, un raport ostil. La capăt de linie, nu ar vrea să numere anii irosiți, suferințele, dezamăgirile, să fie nevoit să răspundă întrebării „mi-am greșit oare viața?”. Bătrânețea e deja o bătălie pierdută, oamenii sunt la cheremul bolilor care-i transformă în povară pentru ei și pentru cei dragi înainte de a-i scoate din scenă.
Alex și Octav își spun povestea pe voci diferite; realitățile lor, suprapuse, nu creează același portret. Analizând fapte din trecut, lumile lor își scot abia acum adevărul la iveală. Romanul recuperează trecutul comun, desfășurat sub comunismul românesc, dar și experiența lor de imigranți tomnatici, având dificultate în a-și găsi locul sau a-și uita rădăcinile. Deși diferiți, chiar opuși în numeroase privințe (Alex este un tip cu gustul aventurii, afemeiat și superficial, în vreme ce Octav este introvertit, sensibil, serios), destinul îi așază în matca unor râuri ce izvorăsc din același loc, se încrucișează sau merg paralel pentru ca până la urmă să îi rostogolească spre aceeași mare.
Alfa și Omega este o carte despre paradoxurile vieții văzută, filosofic, ca o piesă de teatru unde „totul e în fond irepetabil și prin asta condamnat să dispară” (p.23). Ca și în volumele precedente, O adevărată familie și Partida de canastă, întâlnim personaje care evoluează în două lumi diferite, bine cunoscute de autor. Mai întâi, comunismul românesc, cu lipsurile, corupția, echilibristica politică, și teama de informatori infiltrați. O societate clădită pe minciună, unde trăiesc totuși oameni de omenie și unde fiecare reușește să se descurce cumva. Edificator, pentru absurditatea acelei perioade, este episodul în care cei de la Institut fac o ședință „la comandă”pentru a critica în grup o colegă care se decisese să emigreze.
A doua lume este cea a exilului românesc de peste Ocean, descrisă de Alex, dar mai ales de Octav (în care ghicim un alter ego al autorului, fiindcă este scriitor și critic literar, emigrat îndată după căderea comunismului și trăindu-și a doua jumătate a vieții pe pământ canadian).
În diaspora românească din Québec, relațiile dintre oameni sunt problematice și fragile. Este o societate heteroclită, materialistă, axată pe carieră și bani. Minciuna este și aici necesară: pentru obținerea unui loc de muncă, imigranții sunt nevoiți să-și înflorească CV-ul și să folosească limbajul de lemn apreciat de angajatori. Presiunea e mare, succesul vine destul de rar la rendez-vous, iar reușitele pot fi de scurtă durată, atunci când în ecuație intră competiția cu lupii tineri, prejudecățile sau simplul ghinion. Peste toate se adaugă senzația de vinovăție pentru părinții bătrâni și bolnavi lăsați în urmă.
Ca și în cărțile precedente, autorul creează cu iscusință povești de viață unde se nasc și mor oameni, se formează și se destramă familii, încep și se termină cariere, se fac și se desfac prietenii. Iubirea e pasăre rară, majoritatea cuplurilor fiind disfuncționale, lipsite de numitor comun. Dar, atunci când există, cum este în cazul lui Octav și al Iuliei, aduce stabilitate și liniște în iureșul cotidian.
Până la urmă, indiferent de continent, viața e asemenea Spânului din povestea lui Harap-Alb: îi ispitește pe oameni cu promisiuni înșelătoare, mânându-i apoi pe cărări nebănuite. Dar ce ar ajunge oamenii dacă nu s-ar lăsa, de fiecare dată, păcăliți de o nouă promisiune a vieții? Nu ar avea decât să-și petreacă zilele într-o casă pe care, la un moment dat, un arbore bătrân, prăbușit din senin, ar face-o una cu pământul.