Amintiri de dinainte de libertate (1) Au trecut 20

Luna trecuta s-au implinit 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. 20 de ani in care uita­rea s-a asezat peste multe din dosarele acelor zile, peste crucile celor o mie de morti ai “Revolutiei”, peste sufe­rintele celor raniti sau ale familiilor celor care au murit.

Cine mai stie astazi numele mortilor si ranitilor de la Timisoara, din Bucuresti sau din celelalte orase ale tarii? Cine le-a stiut vreodata? Oameni care au murit pentru ca pe locul unde au cazut sa creasca libertatea.

Una dintre principalele “vinovatii” colective pe care ni le asumam este aceea ca in Romania nu a existat dizi­denta, asa cum a existat in Polonia sau in Cehoslovacia. Este adevarat, insa nici ei nu au avut Securitatea noastra: o armata omniprezenta, dubla­ta sau triplata de zeci de mii de informatori, gata oricand, de frica sau pentru avantaje materia­le, sa mearga si sa toarne la Securitate.

Intamplarea a facut ca, in anul 1989, sa fiu arestat de Securitate si sa petrec doua luni in celulele de pe Calea Rahovei din Bucuresti. Au trecut 20 de ani si am ince­put sa uit. Povestea mea poate fi un raspuns la intrebarea de ce romanii nu s-au opus regimului comunist. Adevarul este ca au fost romani care au facut-o sau au incercat s-o faca. Secu­ritatea era insa peste tot, iar reactia ei era violenta si nimicitoare.

In 1989, traiam deja de cativa ani in orasul Lupeni din Valea Jiului. Acolo imi terminasem, cu chiu – cu vai, liceul, dupa ce, anterior, abandonasem scoala, la varsta de 16 ani. In acei ani de sfarsit de regim comunist, aveam un singur vis: sa urmez Facultatea de Litere de la Bucuresti si sa ma fac scriitor. Dar, inainte de a “ma face” scriitor, trebuia sa intru la facultate.

In 1979, dupa primele 10 clase, abandonasem scoala. Elev la Liceul industrial din Adjud, Vrancea, la 18 km de satul natal, am mers intr-o vacanta de iarna la Brasov, unde am descoperit marele oras si am decis ca nu mai vreau sa aud de scoala.

Fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai parintilor mei, mama visa ca eu sa fac treapta a doua la Liceul Agricol din Adjud si sa ma intorc ca tehnician agricol la IAS-ul din sat. Mama isi facuse o groa­za de planuri pe seama mea, iar atunci cand i-am spus ca vreau sa plec de acasa, scandalul a fost maxim. Am convins-o sa ma “lase” sa plec, amenintand ca voi fugi de acasa. Intr-un tarziu, si-a dat binecu­vantarea si iata-ma ajuns la Brasov, in chiar primele zile dupa terminarea anului scolar.

Nici nu mai stiu cum de am ajuns sa ma angajez la Rulmentul Brasov, fiindca plecasem de acasa cu intentia de a face o scoala de alimentatie publica la ONT si de a ma angaja ulterior in turism sau in restauratie. La Uzina Rulmentul am fost angajat sa lucrez pe strung, iar in orele libere urmam un curs de calificare la locul de munca. Desi legea interzicea sa lucrez in ture de noapte, fiindca eram minor (nu aveam nici macar 17 ani), curand dupa angajare mi s-a cerut sa vin la lucru in schimbul 3. Una dintre putinele amintiri pe care le am despre acea perioada este legata tocmai de turele de noapte.

Intram in tura la 10 seara, iar dupa 5-6 ore de lucru, pe la 3-4 dimineata, imi cadea capul pe strung de somn. Atunci, impreuna cu alti 2-3 baieti, aflati cam in aceeasi situatie cu mine, abandonam ma­sinile cu motoarele pornite si ne furisam intr-o magazie unde ne culcam printre rafturile cu piese de schimb. Nu dura niciodata mai mult de 20-30 de minute pana ce maistrul Adam, un tip pe la 55 de ani, ne descoperea absenta de la locul de munca si venea direct la magazie. Ne trezeam cu o galeata de apa rece aruncata peste noi. Fugeam speriati prin hala, in rasetele celorlalti muncitori, si ne intorceam, dezorientati, la locurile de munca.

Mai tarziu, cand ne vedea uzi leoarca, tremurand langa strungurile reci, maistrului Adam i se facea mila de noi si ne trimitea sa ne uscam hainele langa niste ventilatoare mari ce huruiau intr-un capat de hala. A doua noapte, scena se repeta. A durat asa luni bune, pana ce m-am mai obisnuit cu noptile nedormite.

Asa mi-am inceput viata de om al muncii intr-o societate “multilateral dezvoltata”, care ar fi trebuit sa scoata din mine un “om nou”. Numai ca “omul nou” din mine a inteles destul de repede ca abandonarea scolii a fost cea mai mare prostie pe care a facut-o. Dupa mai putin de un an, m-am intors cu coada intre picioare acasa si le-am spus parintilor ca vreau sa ma intorc la scoala.

Cinci ani mai tarziu, cand am ajuns din nou in Valea Jiului, trecusem prin mai multe experiente de munca, de incercari ratate de a-mi relua liceul la zi, prin 18 luni de stagiu militar, dar si prin doi ani de seral, facuti fiecare din ei la un alt liceu si intr-un alt oras. Ma cautam, dar in acelasi timp fugeam de mine. Sau poate fugeam de sistem, dar nu eram inca destul de copt sa-mi dau seama de asta.

In 1985, dupa o tentativa de a ma angaja in Bucuresti – locul unde voiam cu tot dinadinsul sa urmez Facultatea de Litere -, esuata din lipsa de buletin de Bucuresti, am ajuns din nou la Lupeni. Mai traisem aici un an, in 1983, timp in care lucrasem in subteran, la Mina Lupeni, facusem o scoala de electricieni si terminasem un an de liceu la seral.

Printr-o conjunctura favorabila, in toamna anului 1985, m-am angajat la Formatia Civila de Pompieri a Minei Lupeni. Fiindca orasul Lupeni nu dispu­nea de fondurile necesare pentru a avea o echipa proprie de pompieri, noi aveam sarcina sa aparam si orasul de incendii. Eram 11 persoane, care lucram in 3 ture de cate 8 ore, plus 4 soferi.

Am petrecut in acel loc 4 ani impliniti, in care am terminat, in sfarsit, liceul si m-am luptat cu mine insumi ca sa intru la facultate. Au fost cei mai frumosi ani din viata mea petrecuta sub regimul comunist. Incen­diile la care am participat au fost putine la numar, iar de cele mai multe ori ajungeam atat de tarziu incat nici nu mai era mare lucru de stins.

Imi petreceam timpul invatand pentru facultate, jucand tenis de camp pe terenul din spatele remizei de pompieri sau discutand cu cativa dintre colegii mei despre regimul comunist si despre emisiunile de la Europa Libera. Sporadic, frecventam sedintele Cenaclului Lyra din localitate, unde citeam din incercarile mele “literare”, cele mai multe de tot rasul.

Angajarea la Pompieri fusese pentru mine o adevarata binecuvantare de la Dumnezeu sau, mai curand, de la prie­te­nul meu Cristi Popescu, al carui tata era sef la Biroul Personal de la Mina Lupeni si a carui interventie in favoarea mea a fost decisiva. Formatia Civila de Pompieri era un loc ravnit de multi dintre tinerii cu pile din oras. Salariul nu era mai mare ca in alte parti, dar programul de lucru era ceva de vis.

Schimbul de zi nu era prea grozav, fiindca prezenta sefilor la mina ne tinea in alerta si nu ne puteam face “programul” obisnuit. Insa in schimburile 2 si 3, eram ca in statiune. Vara jucam tenis de camp cu baietii de bani gata din Lupeni, cum era si cazul lui Cristi Popescu, in timp ce colegii mei jucau rummy sau table, ori se uitau la televizor, la posturile din fosta Iugoslavie.

Schimbul de noapte incepea la 10 seara si, dupa 2-3 ore de discutii, de uitat la emisiunile tv sarbesti sau de ascultat Europa Libera in camera soferilor, ne culcam pur si simplu si dormeam neintorsi pana venea schimbul de dimineata. Unii dintre colegii mei isi aduceau de acasa pijamale si se schimbau de parca ar fi fost la hotel. Foarte rar suna alarma de la mina, dupa care centralista ne anunta la telefon ca in cutare sau cutare loc este foc.

Nu atat timpul necesar cat sa ne imbracam la repezeala si sa ne ocupam locurile in masina, cat mai ales lentoarea cu care se deplasa “autospeciala” de pompieri, incarcata cu apa pana la refuz, ne facea sa ajungem de cele mai multe ori prea tarziu la locul incendiului.

Printre putinele incendii la care am participat si printre sutele de ore de jucat tenis, pe timpul verii, de mers la sala de forta, pe timpul iernii, sau de dormit in timpul programului, incercam totusi sa-mi petrec cat mai mult timp invatand pentru facultate. Eram aproape mereu cu o carte dupa mine, chiar daca nu reuseam s-o si deschid prea des cat eram la “munca”. Acasa insa, mai ales in orele lungi de iarna – fiindca vara era mai greu sa rezist inchis in mansarda de pe strada Mihail Sadoveanu, unde locuiam cu chirie -, petreceam multe ore citind carti de lite­ratura romana, rezolvand probleme de gramatica sau invatand limba franceza.

Examenul de la Litere consta intr-o proba orala eliminatorie la limba romana, si, daca reuseai sa treci, in trei examene propriu-zise, scrise, la limba romana, la li­teratura romana si la limba si literatura franceza, in cazul meu, care-mi alesesem sectia romana-franceza.

Prima data am dat examen in anul 1987. Nu am intrat, desigur, dar am trecut de proba eliminatorie si am obtinut o medie care mi-au dat curaj: 6,63. In vara anului 1988, m-am prezentat din nou la Bucuresti. Credeam atunci ca nu voi ajunge mare scriitor decat daca fac facultatea in Capitala. Am picat din nou, destul de aproape de linia de demarcatie, si am avut revelatia ca, daca as fi dat examen la Timisoara sau la Cluj, as fi intrat. Obtinusem 7,38. Acesta nu era insa un motiv sa renunt la Bucuresti. Ultimul examen ratat a fost cel din vara anului 1989, cand am picat cu 7,62. De la an la an, ma apropiasem de linia admisilor, dar ceea ce ma tragea in jos erau notele de la literatura romana. Lipsa lecturilor din anii de scoala si a unui studiu serios al lite­raturii ma ingropa de fiecare data.

In vara anului 1986, fratele meu, Titi, a fugit din tara, trecand Dunarea inot pe la Moldova Noua. Inainte de plecare, mi-a facut o vizita la Lupeni. Imi amin­tesc si acum momentul despartirii de el, pe pero­nul garii din Petrosani. El, aparent impasibil, cu geanta in mana, eu, cu ochii in la­crimi, spunandu-i: “Pleci pe un drum fara intoarcere si s-ar putea sa fie pentru ultima data cand ne mai vedem.”

Si fusese intr-adevar pentru ultima data cand aveam sa-l mai vad pe fratele meu intreg. Peste ani, dupa ce disparuse pur si simplu in imensitatea Americii de Nord, aveam sa-l regasesc, dupa Revo­lutia din decembrie 1989, intr-un spital psihiatric din Dakota de Sud. Intre timp, fratele meu se pierduse, cu mintea, de aceasta lume. Nici astazi nu stiu ce s-a intamplat cu adevarat cu el. Stiu insa cine este vinovatul: un regim dictatorial care a distrus vietile foarte multora dintre noi.

In vara anului 1989, dupa ce am picat pentru a treia oara consecutiv la examenul de admitere de la Litere, incepu­sem sa ma gandesc din ce in ce mai serios ca fuga fratelui meu din tara ar putea sa aiba o legatura cu esecurile mele de la facultate. Imi intrase in cap ca, oricat de mult as invata si oricat m-as zbate, cineva acolo “sus” are grija de dosarul meu.

Astazi stiu ca era o prostie. Eram o mie de candidati pe o suta de locuri, iar eu ma “bateam” cu fete care toceau pentru facultate inca din anul I de liceu si ai caror parinti cheltuiau sume enorme pentru meditatii. Aceasta era realitatea, dar eu imi pierdusem curajul, rabdarea si speran­ta. Ce a urmat avea sa-mi schimbe viata in mod dramatic, chiar daca, pana la urma, a fost, ca in filmele americane, cu happy-end. Putea insa sa nu fie asa, iar distanta dintre viata si moarte a fost, in acel sfarsit de regim comunist, masurabila in milimetri.

Dupa o foarte lunga perioada de ezitari, am hotarat totusi sa scriu povestea acelor zile. Intre timp, au trecut 20 de ani. Incep sa uit si simt ca am o datorie de a spune ce s-a intamplat atunci. Cei mai multi dintre noi am cunoscut comunismul pasiv, suportan­du-i privatiunile, dar fara sa stim ca, dincolo de cozile la paine si lapte, dincolo de frigul din apartamente si scoli, dincolo de interdictia de a vorbi liber sau de a calatori, exista si altceva: inchisoarea, anchetele, bataile, umilintele si, mai ales, teama si disperarea.

“Intamplarea” a facut ca, in 1989, sa fiu inchis, timp de doua luni, la Departa­mentul Securitatii Statului din Bucuresti. Facusem manifeste impotriva regimului si eram acuzat de “propaganda si actiuni impotriva oranduirii socialiste”, cu o condamnare intre 5 si 15 ani.

Ca mine, in celulele Securitatii erau alte zeci si zeci de tineri care isi asteptau condamnarea. In locul ei, pe 22 decembrie 1989, la ora unu dupa-amiaza, pentru noi a venit Revolutia.

G. S.
G. S.
Absolvent al primei promoţii de jurnalişti de după 1989 (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării - Universitatea Bucureşti), George Sava a lucrat la secţia Politică internă a României libere, din 1993 şi până în 1999, când s-a stabilit în Canada. Happily married, un căţel, câţiva prieteni şi mulţi adversari... de idei.

Ultimele articole

Articole similare