Am fost in Siberia. Pe cuvant de onoare !

Citește și

Siberia se intinde de la Urali pana la Oceanul Pacific. E imensa, suprafata ei o depaseste de cateva ori pe aceea a Europei Centrale. Iernile sunt lungi si extrem de friguroase. In zona, principalele surse de venit ale populatiei sunt industria energetica (vreo cateva fluvii sunt generoase in aceasta privinta), industria forestiera, extractia de minereuri dintre cele mai diverse. Incepand cu secolul al XVII-lea, Siberia apartine Rusiei, iar aceasta, incepand cu veacul urmator, a folosit spatiul pentru a-i da un trist renume: loc in care sunt deportati prizonierii politici si criminalii foarte periculosi.

Dimineata, in Moscova. Abia am timp sa dau o raita prin oras si sa prind cateva poze in locuri celebre, pentru ca, de regula, Trans-Siberianul nu pleaca mai devreme de ora patru dupa-amiaza. Ajung la timp la gara; langa mine, pe peron, o fanfara insoteste muzical, de fiecare data, plecarea Trans-Siberianului. De ce un asemenea onor? Pentru ca, spun localnicii, e singurul tren care strabate Rusia aproape de la un capat la altul.
Ma sui in cupeul care mi-a fost repartizat. Lumea, toata, se schimba in haine de casa, pe culoare e vanzoleala maxima, la samovar e coada. Aflat in burta vagonului, e greu sa simti, totusi, disconfort, pentru ca Trans-Siberianul este un tren «matern»: sefii de vagon sunt, aproape fara exceptie, femei. Daca esti «inostranet» (strain, asa cum sunt eu), poti avea privilegiul de a semna in cartea de onoare a celebrului tren. Asta, dupa ce detinatorii ei te vor fi scanat suficient si vor fi capatat incredere in tine.
Prima zi trece usor. Cand ai de mers vreo sase, de la a doua incepi sa simti altfel spatiul si timpul. Si dupa ce, dus-intors, ai facut in total, numai cu Trans-Siberianul, douasprezece zile fara sa te dai jos din tren nici macar un minut, e usor sa intelegi sensul unei vorbe faimoase: ceea ce nu te ucide, te intareste. Cu inca patru zile, dus-intors de la Moscova la Bucuresti si inca doua de la Timisoara la Bucuresti, nu e chiar asa de simplu.
Ar mai fi ceva: daca esti in Trans-Siberian iarna si daca nu esti obisnuit defel cu acesta, s-ar putea ca – dupa cateva zile – sa iti doresti o telecomanda cu care sa schimbi peisajul (zapada, padure, zapada; padure, zapada, padure). Dar, daca iesi pe coridor si te uiti atent la tancii care misuna pe acolo (e imposibil sa nu fie, de fiecare data, cate doi-trei copilasi, bucurosi de atata zapada), te abtii. Pana la urma, capitulez. Ma obisnuiec cu ideea ca as putea trai si o viata de om in tren (exegerez si eu, desigur…), dar trebuie sa cobor.
Ma dau jos din tren, nu trece mult timp si un tir de priviri se revarsa asupra mea. Dupa cateva zile, ma obisnuiesc. Toata lumea (inclusiv femeile, desi sunt scund si gras si nici cu memoria nu prea mai stau bine in ultima vreme) intorc dupa mine capul. Ei au pielea galbena, fata rotunda si ochii migdalati; eu nu am nimic din toate astea. Ba, pe deasupra, nici nu vorbesc limba locului. Daca incerc sa o fac, vorbesc stalcit si, cel mai adesea, greu de inteles. Asta insa, nu este nimic. Daca la Moscova ma plangeam de frig la minus cateva, nu multe, grade, in Siberia, in primele zile, nici nu mai am nerv sa o fac. Dupa doua luni, revenit in Moscova, voi zambi amintindu-mi cat de «frig» a fost prima data. Normal ca, in Siberia, relatia cu banalul calorifer devine dragoste la prima vedere.
Apoi, ma invat cu frigul. Invat sa il domesticesc. Singura conditie este sa respect regulile locului (sau ale jocului): ceai fierbinte, un picut de vodca, dulceata cu mult zahar in ea, carne fiarta. Si mai e nevoie si de putina indrazneala. Pentru ca, la minus 40 de grade, nici vodca, nici ceaiul si nici carnea fiarta nu te mai ajuta. Dar merita sa incerc sa ies afara. Ca sa vad cum e. E cam asa: pielea de pe fata mi se crapa daca nu ma stramb (ca un iepuras) si, o data, imi curge si sange din nas. Sange rosu care se insinueaza in zapada alba.
Pe neasteptate, devin de-al locului. La magazin, vanzatoarele nu se mai uita straniu la mine si nici vanzatorii de bilete; inghetata incepe sa imi placa din ce in ce mai mult; si, cu atat mai mult, bucataria siberiana. Cu privire la aceasta chestiune, imi notez ca, daca din multe puncte de vedere, Rusia nu pune mare pret pe interculturalitate, in privinta gastronomiei, e chiar o tara in care se intalnesc incredibil de multe feluri de mancare. Mai ales de sarbatori…
Ei, dar dupa atata mancare, e obligatoriu sa fac ceva miscare. De aceea ies din oras, merg la muzeul de etnografie (unde fac poze cu ursi) sau la schi. Sau la marele templu budist, intr-un sat de rugaciune, in Dachan. E curios: dupa ce se termina sarbatorile, ma invaluie usor melancolia, pentru ca aproape nu imi vine sa cred ca aici, in locul despre care nu stiai decat ca e infernal, poate sa fie asa de frumos.
Stiti de ce am fost in Siberia, de fapt. In al doilea rand, ca sa scriu o carte. In primul rand, ca sa ma insor. Pe cuvantul meu!

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Maroc trimite Spania acasă, după loviturile de departajare

Selecţionata Marocului s-a calificat în premieră în sferturile de finală ale Cupei Mondiale de fotbal din Qatar, după ce...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -