La ultima editie a Salonului de carte din Montréal a fost prezentat, pentru prima oara, un stand de carte romaneasca. Nu l-ati vizitat? Nu-i de mirare, au trecut foarte putini romani sa-l vada…
Va mai amintiti ca, la ultimul spectacol, pe langa masuta cu savarine era si cineva cu o taraba improvizata, la care isi vindea propriile carti. N-ati cumparat niciuna? Fiti linistiti, putini au cumparat. Ca si de la poetul cu pleata in vant pe scarile bisericii sau de la doamna cu rucsac in spate.
N-ati rasfoit macar acel roman vandut la «charcuterie»? Nici o grija, autoarea si-a luat gandul…
Nu stiati ca exista biblioteci cu carti romanesti la Montréal? De unde sa stiti, daca usile lor sunt mai mereu inchise!
Va ganditi cu nostalgie la cartile lasate acasa? Aici iar ati picat bine, putini au reusit sa le care incoace.
Ei bine, da, astia suntem. Majoritatea. Iar daca ati raspuns altfel la una dintre intrebari, bine ca existati. Sunteti exceptia care confirma regula ca cererea si oferta pe piata de carte romaneasca din Montréal pur si simplu nu se intalnesc. (Mariela Chirita)
Cartile Casei Romane
Cu o vechime de aproximativ doua decenii, biblioteca din incinta Casei Romane (situata in imediata vecinatate a Bisericii Buna Vestire – 8070, Christophe Colomb) dispune de un fond de carte de circa 18.000 de volume. Dintre acestea, ceva mai putin de o treime sunt volume romanesti, restul fiind literatura engleza si (mai ales) franceza. Grupata extrem de atent pe genuri literare (poezie, proza, teatru, literatura clasica, literatura pentru copii, etc), biblioteca dispune de un sistem de fisare – inventariere a cartilor bine pus la punct, ceea ce vine, fara indoiala, in sprijinul celor doi bibliotecari voluntari care o deservesc (Maria Oana si Alexandru Nitescu). Fondul de carte provine exclusiv din donatii, marea majoritate de la persoane fizice, dar exista si cateva institutii care au ajutat la dotarea bibliotecii (o scoala din Montréal, Consulatul General al Romaniei etc).
Nu lipsesc din rafturile bibliotecii, ca sa dam cateva exemple, scrieri de Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Nicolae Labis, Eugen Ionesco. De asemenea, pot fi gasite aici colectii de ziare romanesti aparute la Montréal, acestea putand fi consultate pe loc, chiar in spatiul destul de generos al bibliotecii. Si, pentru ca este vorba de un spatiu «romanesc», merita amintite picturile, sculpturile, hartile si obiectele de traditie cu care sunt decorate salile bibliotecii.
De remarcat apoi colectia de casete video cu emisiuni romanesti difuzate pe posturile din Montréal, ori cu emisiuni realizate de TVR cu sau despre autori ca Mihai Eminescu, Petre Tutea, Emil Cioran, Mircea Eliade. Aceste casete fac obiectul unor vizionari de grup, ocazionate de intalnirile unor membri ai comunitatii romanesti montrealeze.
Cum se fac imprumuturile? Gratuit. Cititori inscrisi? Cam 200, nu toti «activi»… Din pacate, unii au «uitat» sa mai restituie cartile si s-au mutat intre timp, astfel ca sistemul de fisare a cititorilor, bazat pe tripleta nume – adresa – numar de telefon nu mai este util in a-i depista si a-i trage la raspundere… Cat despre apelul la instanta judecatoreasca, el este mult prea costisitor fata de pretul cartilor nerestituite. Astfel, biblioteca se resemneaza cu paguba…
La un moment dat, povesteste Alexandru Nitescu, s-a lansat ideea taxarii cu cate un dolar a cititorilor, banii rezultati urmand a fi folositi la improspatarea si imbogatirea fondului de carte, dar propu-nerea a cazut, inclusiv din cauza faptului ca statutul bibliotecii nu permite asa ceva.
Iata si orarul bibliotecii, in caz ca va decideti s-o vizitati:
marti si joi: 11.00-13.00;
duminica : 12.30-13.30.
Ceausescu scoate capul
Asezata intr-un raft din biroul bibliotecarilor de la Casa Romana, o carte mai «speciala» ne-a atras atentia: celebrul «Omagiu», dedicat lui Nicolae Ceausescu… Volumul, de foarte mari dimensiuni, este probabil cunoscut celor care au trait in Romania ultimilor ani ai dictaturii comuniste. In zilele revolutiei din decembrie 1989, cartea era smulsa din rafturile librariilor si arsa in pietele publice. Devenita apoi raritate, ea a ajuns sa fie vanduta la preturi de sute sau chiar mii de dolari americani…
Ei bine, un exemplar al acestui «Omagiu» si-a gasit locul pe un raft (nu foarte la vedere) al bibliotecii aflate sub egida bisericii ortodoxe romane Buna Vestire din Montréal… Paradoxul vine din faptul ca aceasta biserica are renumele de «cea mai anticomunista» dintre toate institutiile laice si religioase ale romanilor din Montréal… De altfel, si pe alte rafturi, mai de jos, am gasit vestigii ale «epocii de aur».
Adrian Ardelean
Biblioteca fara prezent
Paradoxal, cea mai veche biblioteca romaneasca se poate lauda cu peste 30 de ani de «trecut» (dateaza din 1974), spera la un viitor pe masura, dar… nu are prezent! Peste 5.000 de volume se afla momentan (si nu se stie pana cand) in cutii de carton, depozitate intr-o incapere din garajul imobilului in care isi are sediul proprietarul ei… Ce s-a intamplat de fapt? Nimic foarte spectaculos sau iesit din comun, o simpla mutare a acestui proprietar (Federatia Asociatiilor Romanesti din Canada, sau, pe scurt, FAR). Noul sediu nu mai a mai permis repunerea in functiune a bibliotecii, din lipsa efectiva a spatiului necesar rafturilor cu carti si a unei incaperi in care sa functioneze biblioteca.
In aceste conditii, Basile Gliga, presedintele FAR, a depozitat cartile, asa cum am aratat mai sus, in cutii de carton, si a dat «sfoara in tara» despre dorinta sa de a dona biblioteca unei organizatii romanesti laice sau religioase, care sa o utilizeze asa cum ii este menirea… Din pacate, singura varianta care a aparut «la orizont», aceea a preluarii bibliotecii de catre parohia ortodoxa romana Sf. Nicolae, a cazut, fiindca biserica in care isi desfasura aceasta parohie activitatea (inchiriind spatiul) a fost cumparata de reprezentantii unui alt cult religios, facand astfel imposibila amplasarea aici a bibliotecii romanesti.
Astfel, cartile raman deocamdata in intunericul cutiilor de carton din depozitul FAR, iar utilizatorii bibliotecii asteapta o solutie care sa le redeschida calea catre lectura in limba materna…
Revenind insa la «inceputurile» bibliotecii, sa spunem ca «locatia» ei initiala a fost acasa la dr. Jean Taranu, primul presedinte al FAR. Ea a devenit un important izvor de lectura in limba materna in 1989, odata cu inceperea activitatii scolii Mihai Eminescu, de sub egida federatiei. Incet-incet, romanii din Montréal afla de existenta bibliotecii, iar numarul cititorilor aflati in evidentele acesteia incepe sa creasca. La aceasta ora, sunt inregistrati peste 700 de utilizatori ai bibliotecii, cu precizarea ca nu toti sunt «activi».
Fondul de carte a fost constituit prin donatii de la persoane fizice (in cea mai mare parte) sau institutii; ultima donatie a venit chiar anul trecut (aproape 200 de volume de informa-tica, din partea vaduvei unui roman care fusese pasionat de acest domeniu). Cele peste 5.000 de volume, majoritatea in limba romana, acopera atat domenii ale literaturii (poezie, literatura clasica, anticipatie etc), cat si lucrari de specialitate (dictionare, volume stiintifice etc). Basile Gliga, presedintele FAR, nu renunta la speranta ca va gasi cat de curand un «primitor» care sa redea functionalitatea bibliotecii.
Adrian Ardelean
Cum stam cu cartea?
Sunt o persoana gen soarece de biblioteca, un bibliofil inrait. Din toata casa pe care am vandut-o, tot ce-mi revine mai dureros in minte este peretele tixit de carti. Acum, volumele sunt depozitate la parinti. Mi-e dor de ele. Sunt carti vechi de cand eram copil, cu amprente de ciocolata pe pagini, dupa care am nostalgii grozave, sau altele pe care mi le-am cumparat cu spaga si eforturi, carti din care stiu pasaje si care mi-au schimbat felul de a percepe lumea. Cand am plecat, am putut lua necesarul pentru a-mi asigura existenta aici – cratite, haine si acte. Sunt multe lucruri care-mi lipsesc. Printre ele, foarte acut, cartile – sper sa le pot aduce, rand pe rand. De cand sunt aici nu am citit decat ziarele din metrou, pe cele din Romania (pe internet) si manualele de la Universitate. Sincer, pentru moment nu am nici timp, nu stiu inca unde am nimerit, nu am vreo informatie despre literatura de aici – tot ce vad sunt cartile de gradinarit, de gatit si romanele de buzunar siropoase. Poate, in timp, voi descoperi universul literaturii din Québec. Deocamdata, in asteptarea cartilor de acasa, mi-ar placea sa merg la o biblioteca romaneasca, dar nu am auzit sa existe. (George – venit de un an, Montréal)
Mi-am adus carti de specialitate, care imi folosesc in parte, si cam atat. La fiecare drum al meu sau al sotiei mai varam in bagaj cate doua-trei volume dintre cele dragi noua si speram ca, in timp, ne vom reface – macar partial – biblioteca. Nu am citit nici o carte de literatura de aici, intrucat nu stapanesc inca atat de bine limba incat sa zic ca ma destind citind o carte quebecoasa. As vrea sa citesc o carte in limba romana in putinul timp liber, dar nu stiu de unde pot imprumuta, fiindca nici prietenii mei nu prea au. Asa ca ne consolam cu ce se publica romanesc aici (mai mult cu ziarele), mergem la spectacole etc. (Costantin – venit de 5 ani, Laval)
Eu mi-am adus ceva carti cu mine. Am vandut tot, in afara de carti. Ne vindem si sufletul? Asa ca toti au trebuit sa mai renunte la haine ca sa facem loc. Pe langa lucrarile de specialitate, fiecare membru al familiei a avut dreptul la trei carti. Cred ca am facut foarte bine, caci cei care au adus haine intr-un an le-au aruncat, pe cand noua cartile ne raman. Si sigur ca, la fiecare drum, mai aducem. Mi-e dor de tara si cand ating, de exemplu, Amintirile din copilarie, inchid ochii si ma simt din nou acasa, cu bunica mea. Cartile au viata si amintiri. Am citit si cateva carti de aici, dar imi e foarte greu sa sesisez ca in romana metaforele si tehnicile literare. Prefer sa citesc literatura romana si ziare romanesti, iar din ce se publica aici – cartile de specialitate. Biblioteca romaneasca nu stim sa existe, dar ar fi penibil sa nu fie nici una la cat de multi suntem. (Florina -venita de 2 ani – Montréal)
Nu ma mir ca nu avem o biblioteca, asa cum nu prea avem nici scoala. Daca ar exista, si-ar face publicitate in ziarele romanesti, nu-i asa? La venire, abia ne-a incaput strictul necesar in doua valize, unde sa mai luam si carti? Am sperat sa gasesc aici vreun loc unde sa vorbesc politica, sport, fotbal, sa discutam un ziar, o carte, ceva stil «club al romanilor». Nici gand de asa ceva, pacat! In rest, ce sa zic, abia am venit, o sa-mi rog amicii sa-mi aduca la fiecare drum macar o carte si poate o sa gasesc timp sa mai si citesc, sa mi se umple dorul de acasa. Acum citesc doar ziarele care se dau gratuit. La biblioteca de cartier si de la colegiu merg zilnic – sunt foarte bune, gasesc acolo toate cartile de specialitate. (Silviu – venit de 5 luni – Montréal)
Cartile fac parte din viata oricarui om si cred ca, atunci cand am decis sa venim, toti am plans dupa cartile, pozele sau jucariile lasate acasa. In timp, am reusit sa mi le aduc, dar mi-au lipsit atat de multi ani… Ma rugam de toti sa-mi aduca vreun volumas, iar din vacantele in Romania ma intorceam cu o geanta numai cu carti. In franceza, am citit aici cateva romane de aventuri, apoi lucrarile de specialitate si presa. In timpul studiilor, mergeam des la biblioteca, fiindca aveam multe teme de facut si presupuneau bibliografie. Seara, insa, ador sa rasfoiesc o carte, un ziar in limba romana si cred ca ar fi minunat sa avem o biblioteca de unde sa imprumutam carti romanesti, pentru noi si pentru copiii nostri, mai ales. Daca parintii nu se intereseaza sa faca rost de carti, ei vor creste fara un element esential, care ii defineste spiritual: literatura romana. Cati copii de romani stiu aici cine este Eminescu? (Renata – venita de 7 ani – Montréal)
Daca va spun ca am adus manuale scolare si programe de invatamant si ca m-am rugat sa le daruiesc si nimeni nu le-a vrut? Daca va spun ca, timp de un an, in 2001, am cautat sa gasesc un picior de om la biblioteca sau la scoala si nu am gasit decat localuri goale? M-am oferit benevol sa lucrez pentru scoli si pentru biblioteca de langa o biserica, nu am avut nici un rezultat. Din tara, mi-am adus chiar de la primul drum tot ce-mi era mie drag si necesar, iar cu fiecare ocazie imi mai cumpar cateva carti din Romania. Citesc ziarele de aici fiindca imi place sa stiu ce se intampla, dar completez informatia de fiecare data cu ce aflu din ziarele romanesti. Biblioteca e un loc esential in viata unei comunitati, un loc unde se pot face lansari de carti, lecturi, prezentari editoriale, un cenaclu. Personal, mi-as dori sa particip in lungile seri de iarna la astfel de intalniri. Poate ne strangem mai multi… (Florentina – venita de 4 ani – Montréal)
E drept ca nu mai am timpul sau poate nici rabdarea sa mai citesc o carte, sa subliniez pasaje, sa le memorez, sa le discut cu prietenii. Societatea in care traim e alegerea noastra – daca vom reusi sa depasim partea materiala si sa-l inlocuim pe a avea cu a fi, vom pune pe picioare si o biblioteca, asa cum se cuvine. In asteptarea zilei miraculoase in care sa nu ne mai plangem de stres si de lipsa timpului, eu zic ca fiecare dintre noi are un Cosbuc sau ceva Creanga – daca nu in biblioteca personala, atunci macar printre cd-uri si diskete. Cel ce n-a gasit modalitatea sa si le ia mai aproape probabil ca n-a fost prea pasionat de lectura nici inainte. Sincer, de 8 ani, de cand sunt aici, nimeni nu m-a sunat sa-mi ceara imprumut o carte. (Eugenia – venita de 8 ani – Montréal)
Nu cred ca au fost multi nebuni ca mine care sa-si transporte intreaga biblioteca in container, pana aici. Nu puteam, pur si simplu, sa ma despart de cartile mele. Dupa 18 ani de Canada, pot sa zic ca am ajuns deocamdata sa cumpar, in medie, tot atatea carti pe an din Romania cat si de aici. Insa tot mai mare placere imi face sa citesc in romaneste. Sigur, cartile scriitorilor (chiar si straini) care scriu direct in franceza au alt farmec in original, dar am descoperit, in ultima vreme, o multime de autori romani extraordinari. Ca sa va spun drept, i-am considerat mai buni decat pe autorii «celor mai bune titluri» quebecheze. Poate ii inteleg eu mai mult… Dar ce ziceti de asta: am gasit la Biblioteca McGill carti de Nichita Stanescu, de Eminescu, de Sadoveanu, Marin Preda s.a. (Mariana – venita de 18 ani – Longueuil)
sondaj realizat de Anda Cismasiu
Scriitori români la Montréal
Numarul românilor la Montréal, ne spun statisticile, este în jur de 40.000…
E mult si putin. E mult daca ne gîndim ca, plecand din tara, emigrantul român crede ca va intra într-o lume unde va avea în jur numai «straini», pentru ca apoi sa fie uimit, bucuros si în cele din urma plictisit ca vede pretutindeni români si ca aude vorbindu-se româneste oriunde – în autobuze, în piata, la cinematograf, în magazine. «Suntem ca pe Calea Victoriei», îmi spunea acum vreo cativa ani un prieten, doar pe jumatate entuziasmat cand ne-am intersectat, la distanta de cateva zeci de metri, pe Sainte-Catherine, cu trei cupluri vorbind neaos româneste.
Dar este în acelasi timp si putin daca observam ponderea înca redusa a comunitatii românesti în raport cu alte comunitati grupate compact în mari cartiere etnice: ita-lienii, grecii, evreii, vietnamezii. Comunitatea româneasca este însa foarte dinamica si din acest motiv viata culturala româneasca de la Montréal este remarcabil de variata.
Fireste ca nu e totul roz. Daca, ramanand în domeniul culturii, ne restrîngem înca si mai mult la parcela literaturii, trebuie sa ne amintim ca sociologii vorbesc de o anumita masa critica necesara pentru ca sa existe o cultura reala si interesanta. Nu este vorba de elitism, ci de o judecata de bun simt. Oamenii capabili de creatie culturala reprezinta în orice societate o minoritate, o elita. Or patruzeci de mii de oameni nu sunt suficienti pentru a produce o asemenea minoritate, cu adevarat creatoare. Asadar, din punctul de vedere al sociologilor culturii n-ar putea exista o cultura sau o literatura româneasca specifica la Montréal. Am putea avea surogate, mimetisme dar nu fenomene, dar nu perso-nalitati creatoare autentice.
Numai ca oamenii de cultura români din Montréal nu vin de niciunde si nu locuiesc într-o tara a nimanui. Ei vin dintr-o cultura bogata, originala si plina de vitalitate, fac parte din aceasta cultura pe care spiritual n-au parasit-o si, venind aici, traiesc într-un mediu intens multicultural, trepidant si mustind de idei. Se naste astfel o dubla determinare culturala, pe care o vedem activa si în cazul scriitorilor români montrealezi.
Cum nu exista cu adevarat o piata literara – din acelasi motiv al exiguitatii demografice – care sa dea un plus de credibilitate judecatilor, tentatia de a stabili ierarhii de valoare trebuie reprimata, fiindca rezultatul ar avea toate sansele sa nu reflecte obiectiv realitatea. Din acest motiv, cînd vom cita numele scriitorilor români din Montréal, ordinea citarii va fi cea alfabetica.
Nu avem, din cîte stiu, dramaturgi la Montréal, dar avem romancieri, autori de proze scurte, poeti, eseisti, memorialisti. Unii dintre ei manifesta o anumita polivalenta – sunt scriitori dar si producatori de filme, sau pictori, sau traducatori (Ionela Manolescu, Ileana Mester, Constantin Stoiciu). Printre romancieri îi gasim pe Anton Anghel, Eugen Caraghiaur, Irina Egli, Ioana Georgescu, Felicia Mihali, Mia Padurean, Constantin Stoiciu si Gheorghe Tautan – toti scriind cu aceeasi usurinta si în româneste, si în frantuzeste. Proza scurta este ilustrata de Florin Oncescu. Cei mai numerosi sunt poetii: Adrian Erbiceanu, George Filip, Traian Gardus, Ionela Manolescu, Ileana Mester, Livia Nemteanu, Cerasela Nistor, Mihaela Privache, Florin Calinic Toropu. Dintre memorialisti ne vin în minte numele Margaretei Amza si al lui Alexandru Cetateanu. În sfarsit, nu-i putem omite pe eseistii Zoe Torneanu-Vasiliu si Cezar Vasiliu. Multi dintre cei de mai sus fac parte din Asociatia Scriitorilor Români de la Montréal, infiintata in 2001, al carei presedinte este Alexandru Cetateanu.
Cu siguranta vor mai fi fiind si alte nume care ar trebui sa faca parte din aceasta lista. Absenta lor nu este semnificativa decat pentru limitele de informatie ale autorului acestei prezentari cu totul sumare si, fara indoiala, lacunare.
Mircea Gheorghe
Ganduri de autor
Am adresat acelasi set de intrebari unor scriitori stabiliti la Montréal in perioade diferite si practicand genuri literare diferite. Raspunsurile lor marturisesc, intre altele, si un mod diferit de asumare a conditiei de scriitor roman in diaspora.
FELICIA MIHALI s-a nascut în România si este licentiata în filologie si în studii chineze si olandeze la Universitatea din Bucuresti. A fost cronicar teatral între 1993 si 2000 la «Evenimentul zilei». S-a stabilit în Canada din anul 2000. Aici, dupa un certificat în istoria artelor, a obtinut un masterat în litere la Universitatea din Montréal. A lucrat în China ca profesor de limba franceza (2003) si în 2004 a obtinut o bursa de creatie din partea Consiliului artelor si literaturii din Québec pentru pro-iectul romanului La Reine et le Soldat.
A publicat trei romane, dense, interesante, salutate ca niste adevarate evenimente literare de critica literara din tara: Tara brînzei (1999), Mica istorie (1999), Eu, Luca si chinezul (2000). Primul si al treilea au aparut în dubla versiune, si în franceza si în româna, cel de-al doilea doar în limba romana.
1. Cum este viata scriitorului roman in emigratie? Evolutia sa ca scriitor este avantajata sau, dimpotriva, sufera din cauza dezradacinarii?
Scriitorul este inainte de toate un imigrant care trebuie sa treaca pe sub aceleasi furci caudine ca orice nou venit: acomodare, schimbare de limba si partial de identitate. Reusita depinde de ideal, de motivatie si mai ales de increderea in ceea ce faci. Ca in cazul oricarui imigrant, succesul este strans legat de determinare si de perseverenta.
Evolutia unui scriitor este de fiecare data avantajata de schimbare. Stagnarea, incremenirea intr-un proiect, intr-o cultura ori o identitate fixa inseamna moartea imaginatiei. O anume parte a identitatii noastre de scriitor sufera, dar in detrimentul alteia care castiga. Pentru mine, scriitorul imigrant «reuseste» in momentul cand poate dialoga cu publicul din afara ghetoului comunitar.
2. Cum apreciati viata literara din comunitatea noastra? Reprezinta pentru dumneavoastra un mediu incitant?
O apreciez pozitiv, din spirit de so-lidaritate cu cei care se straduiesc sa existam si altfel in afara de o statistica in arhivele Ministerului de imigratie. Particip la aproape toate manifestarile culturale, chiar daca uneori obosesc sa aud vorbindu-se numai despre marii clasici. As vrea sa vad aparand in comunitate organizatori cu adevarat bransati la noile valori din Romania: tineri scriitori, filme care participa la festivaluri internationale, formatii de muzica celebre, trupe de teatru ne-conventional. Din pacate, la Montréal nu se aude nimic din ceea ce face cu adevarat faima Romaniei in acest moment.
Pe de alta parte, reactiile starnite de cronica culturala pe care am tinut-o la emisiunea ACASA ar fi trebuit sa ma determine sa nu mai aud niciodata de cultura printre romani. In afara de cateva felicitari perso-nale, in arhivele grupului Fair Play – producatorul emisiunii – exista scrisori care ne acuza de prea multa cultura difuzata pe post. Cele cateva reactii care m-au determinat sa continui vin mai ales din partea tinerilor. In rest, scrisori violente de la necunoscuti carora li se pare ca cele cinci minute alocate culturii sunt o povara greu de suportat pentru oameni care au lucruri mai bune de facut. Inchei acest trist capitol cu o zicala pe care cine mai stie unde am cules-o: daca dintr-un popor nu ramane cultura, nimic nu ramane de pe urma lui.
3. Ce loc ocupa tema emigratiei in cartile pe care le-ati scris, le scrieti sau pe care le proiectati?
Dincolo de subiect, a scrie carti inseamna pentru mine a scrie in franceza. La venirea mea in Montréal, am decis sa nu mai scriu in romaneste, fara sa ma dezic de identitatea sau de cultura romana. Ca sa exist ca scriitor in spatiu nord american, am fost ferm convisa ca, oricat de dureroasa, incizia limbii romane de creatie si grefarea unui nou organ monstruos este o operatie necesara. Interventia chirurgicala are inca sechele: inca port carjele limbii franceze in textele mele. Dar bursa de creatie pe care am primit-o anul acesta de la guvernul provincial mi-a atenuat o parte din nelinisti; gestul mi s-a parut unul de acceptare si recunoastere.
Ce voi scrie de aici inainte? In acest moment, imi permit luxul sa nu ma grabesc. Am incredere ca reputatia mea este inca modesta, dar sigura. Proiecte? Am deja un roman terminat, in care este vorba tot despre Romania, dar pe care nu il voi publica deocamdata, pentru ca stiu ca va starni multe discutii. Un altul, cel pentru care am primit bursa, este un roman istoric despre campania lui Alexandru Macedon si care se aseamana izbitor cu razboiul din Irak. De aceea l-as numi aproape o parabola la poli-tica americana actuala. Un alt proiect in lucru se numeste Dulcea mea Asie (Ma douce Asie) despre experienta mea in China, dupa un an petrecut in sanul celei mai contradictorii civilizatii.
FLORIN ONCESCU s-a nascut în România, la Constanta. Licentiat si doctor în aeronautica la Institutul Politehnic din Bucuresti. In tara, a avut o cariera de inginer si cadru universitar. Debutul literar s-a produs în 1994, cu volumul Dispozitie depresiva, primit cu elogii de critica. S-a stabilit din 1995 la Montréal – unde, dupa un masterat în geniu la Scoala politehnica, si-a continuat cu succes cariera în industria de aeronave. Ca inginer la Boeing, a locuit trei ani în Statele Unite.
De la plecarea din tara a publicat doua volume de proza inspirate din lumea emigratiei, admirabile prin finetea observatiei si prin umor: La umbra unui enciclopedist (1994) si Întoarcerea (2003). A colaborat la majoritatea revistelor românesti care apar la Montréal. Este prezent cu texte valoroase în antologiile Chef cu femei urate (1996) si Repetitie fara orchestra (2004).
1. Cum este viata scriitorului roman in emigratie? Evolutia sa ca scriitor este avantajata sau, dimpotriva, sufera din cauza dezradacinarii?
Cred ca e mai util sa ma limitez la descrierea situatiei mele, singura pe care o cunosc cu-adevarat. Viata mea, în coordonatele ei esentiale, nu s-a schimbat în urma plecarii din România, petrecuta acum 10 ani. Sunt pe mai departe un inginer la timp complet – ba chiar am devenit unul la timp mai mult decât complet, daca tin cont de nebunia americana a overtime-ului -, dublat de un scriitor la timp foarte partial.
Nu stiu daca evolutia mea ca scriitor a câstigat sau a pierdut din cauza emigrarii. Stiu numai ce am facut odata plecat, nu si ce as fi facut daca ramâneam. În toamna lui 1994, câteva luni înaintea plecarii la Montréal, debutasem editorial, cu un volum de proza scurta. În urma unui concurs de debut, pe banii editurii. În Canada, dar si în Statele Unite, unde am locuit o perioada, am scris alte doua carti de proza scurta, care au fost editate tot în România, în 1998 si 2003. De fiecare data, pe banii mei. Este sigur ca, ramânând în tara, mi-ar fi fost mai greu sa scot carti în regie proprie. As fi luptat sa ma fac acceptat de edituri aflate pe picioarele lor. Dar nu cred ca mi-as fi gasit mai usor o voce.
În general, dezradacinarea nu distruge scriitorii. Cioran si Vintila Horia, James Joyce, Witold Gombrowicz si Isaac Bashevis Singer au beneficiat de pe urma ei. Însa dezradacinarea, singura, n-a facut scriitor pe nimeni.
2. Cum apreciati viata literara din comunitatea noastra? Reprezinta pentru dumneavoastra un mediu incitant?
La Montréal exista vreo 10-15 autori de carti în limba româna. Câtiva romancieri si memorialisti, câtiva eseisti, câtiva poeti si, cu voia dumneavoastra, un nuvelist. Cartile lor sunt publicate, în majoritate, la edituri din România, în regie proprie. Autorii spera sa-si vânda cartile atât în România, cât si la Montréal. De regula, cartile lor nu au cumparatori în România (sau au atât de putini încât nu conteaza), iar la Montréal se vând mai ales cu ocazia lansarii. Se mai vând câteva si prin acele magazine alimentare românesti ale caror patroni accepta sa joace rolul de librari. Uneori se vând si în urma discutiilor de convingere autor – cititor, când cel din urma cedeaza nervos si scoate bancnota din portofel. (Dialog autentic, la un eveniment cultural. Autorul: «Haideti sa va arat câteva din cartile mele!» Cel interpelat: «N-am bani!»).
Autorii ajung sa poarte pica potentialilor dar nematerializatilor cititori, îi acuza de lipsa de curiozitate intelectuala, de lipsa de educatie umanista, ori pur si simplu de lipsa de educatie, de zgârcenie extrema, de invidie ori de sadism. Dar nu se lasa învinsi. Dimpotriva, încrederea în fortele lor scriitoricesti pare neclintita.
Un poet pe care îl citesc obisnuieste sa spuna: «Scriitor este acela care scrie». O afirmatie pe care o gasesc numai partial adevarata. Mai potrivit ar fi: «Scriitor este acela care e citit».
Din cauza conditiilor vitrege descrise mai sus (poate într-un ton putin exagerat), autorii români de la Montréal risca sa ramâna doar cu scrisul, iar viata literara a comunitatii abia pâlpâie. Un rol important în animarea ei l-ar putea avea, cred, revistele românesti. Sunt, în mod evident, mai citite decât cartile autorilor români din comunitate. Scriitorii îsi pot gasi, prin intermediul lor, publicul. Iar daca scriitorii nu sunt doar autori de carti, ei pot contribui la cresterea interesului pentru revistele care îi gazduiesc.
3. Ce loc ocupa tema emigratiei in cartile pe care le-ati scris, le scrieti sau pe care le proiectati?
Am întâlnit la Montréal români care strâmba din nas când le este recomandata o carte sau o piesa de teatru axate pe tema emigratiei. Dar tema emigratiei devine limitativa numai daca e tratata în registrul minor al jelaniei dupa tarisoara abandonata. Altfel, e una cum nu se poate mai generoasa.
Cât priveste cartile mele, tema emigratiei ocupa un loc central în Întoarcerea si în La umbra unui enciclopedist. Si nici pe mai departe nu am de gând sa scriu un roman despre viata lui Thutankamon.
«Nu-mi plac intoarcerile»
George Filip, zis «Poetul» implineste in martie 66 de primaveri (ca doar nu o sa scriem toamne la un personaj despre care nu se poate spune ca s-a maturizat…). Nascut la Tuzla («pe malul Marii mele celei Negre», cum accentueaza), fiul nanei Floarea si al lui «Pantilie, jendarul» (cel care l-a arestat pe celebrul Terente), George Filip a ajuns in Canada in 1982, dupa ce, spune el, «Ceausescu m-a gonit din Romania, pentru ca in 1977, impreuna cu Paul Goma, am vrut sa rasturnam guvernul comunist». S-a intors in tara imediat dupa revolutie, cand a avut de suferit de pe urma acelorasi securisti (spune el), care l-au furat, l-au batut si i-au fracturat picioarele, trebuind sa revina in Canada cu Crucea Rosie, prin Iugoslavia… Picioarele i s-au vindecat, dar el nu s-a «lecuit», vizitand din nou Romania in anul 2004. Si mai vrea…
Se ocupa cu scrisul poeziilor, altii i le publica, iar noi suntem condamnati sa i le citim… Pana una-alta, ca in bancul cu Bula, care de ziua mamei lui i-a luat acesteia… banii din poseta, George Filip a patit ceva asemanator. De ziua lui, primaria Montréal i-a luat… drapelul tricolor din balcon…
Adrian Ardelean: In primul rand, cat suntem inca pe pace, dom’ Gigi, eu iti spun «La multi ani!». Ai dreptul sa taci, ai dreptul sa-ti iei un avocat. Tot ce spui va putea fi folosit impotriva ta. Cum iti permiti sa implinesti 66 de ani?
George Filip: Va rog sa ma iertati, este pentru prima oara, si va promit ca n-o sa se mai repete…
A.A.: Peste 600 de ani, cand vei implini 666 de ani, numarul diavolului, imi promiti sa realizam impreuna partea a doua a acestui interviu?
G.F.: Da, esti binevenit, dar la acel moment interviurile cu celebrul postum George Filip vor costa foarte mult…
A.A.: Urmeaza un test de cultura generala. Voi recita un vers si te voi ruga sa-mi spui care dintre poetii Adrian Paunescu, Corneliu Vadim Tudor sau Eugen Jebeleanu este autorul lui. Versul este: «Verticala Tarii urca-n soare»…
G.F.: Autorul este celebrul George Filip…
A.A.: Tradu te rog in limba franceza versul tau «Galopeaza vremea ca o rama».
G.F.: «Le temps va lentement comme un ver de terre»…
A.A.: Vad ca se pierde destul la traducere. Acum altceva: am inteles ca ai primit un «cadou» deosebit din partea autoritatilor montrealeze. Despre ce-i vorba?
G.F.: Da, este cel mai trist martisor al vietii mele. Afisasem cu multa mandrie tricolorul romanesc in balconul locuintei mele, si ma bucuram cand auzeam ca romanii stiu unde stau, dupa tricolorul care flutura pe balconul meu… A venit insa mai marele locuintelor din Montréal, transmitandu-mi sa dau urgent steagul jos. L-am dat jos plangand, neavand cui sa ma vait. Asta este integrarea in viata canadiana…
A.A.: Cum a fost motivata solicitarea de coborare a drapelului?
G.F.: Totul a pornit de la niste doamne babe, care au spus ca s-ar putea gasi un nebun care sa traga cu pistolul in steag. Le-am spus ca sunt din tara lui Dracula, si ca daca trage cineva in tricolor, o sa vin cu toti nepotii lui Dracula sa bem sangele vinovatului. Ele s-au suparat si m-au reclamat la primarie, care scurt-pe-doi a dat ordin sa dau drapelul jos. Am cerut sa mi se trimita o scrisoare, cu motivatia ordinului, insa mi s-a refuzat aceasta scrisoare, ca sa nu am probe la mana…
A.A.: Ai dus la statuia lui Eminescu un colac si un pahar de vin. Erai descult, si te-ai ales cu 5.000 de dolari pentru gestul tau. Ai primit bani de pantofi?
G.F.: Eu am scris un poem intitulat «La umbra teiului domnului Mihai», care a fost recitat la inaugurarea Pietei Romaniei de catre actorul Septimiu Sever, in fata statuii poetului nostru national. Fiindca Eminescu este prezentat descult, m-am descaltat si eu, chiar daca era frig, si am pus la picioarele statuii un colac si un ulcior cu vin. Si gestul meu l-a impresionat pe un roman mai instarit, care mi-a oferit 5.000 de dolari. Asta e povestea…
A.A.: Am auzit ca pregatesti un volum de poezii intitulat «Postume»… De ce acest titlu? Vrei sa fii primul poet care-si recita o poezie postuma sau ai dat o tura scurta pe «dincolo»?»
G.F.: Stimabile, daca cognoscibilitatea este legea fundamentala a filozofiei, m-am gandit sa dau o fuga «pana dincolo», sa vad si eu ce este prin infern. M-am dus, m-am inspirat, si scriu acum volumul «Poeme postume». Sper sa nu va dezamagesc.
A.A.: Sa incheiem cu intrebarile «serioase». Cum este viata scriitorului roman in emigratie? Evolutia lui este avantajata sau dezavantajata de dezradacinare?
G.F.: Instrainarea si exilul reprezinta un dezavantaj pentru scriitorii romani. Aici suntem strainii strainilor, si nu exista lirism, nu exista patrie, nu exista dor. Aici exista doar sex, sex si iar sex…
A.A.: Cum apreciezi viata literara din comunitatea noastra? E incitanta sau nu?
G.F.: Suntem, in Asociatia Scriitorilor Romani, vreo 24 de scriitori, mai buni sau mai rai, dar nu putem face mare lucru, fiindca nimeni nu ne ajuta, iar integrarea in viata canadiana este o himera. Noi suntem niste mari izolati, si atunci cand scoatem cate o carte vrem sa le rupem gura «prietenilor» nostri, scriitorii… Despre cititori nu pot spune mare lucru, fiindca nu prea sunt multi. De la mine cumpara carti numai prietenii. Nici nu ma intreaba cat costa. Imi da unu’ un pol, unu’ doi, unu’ o suta de dolari, dar nu pot sa spun ca vand carti. Las asta pe seama posteritatii…
A.A.: Mi s-a parut ca sesizez ghilimele cand te refereai la «prietenii» scriitorilor, ceilalti scriitori… Chiar asa sa fie?
G.F.: Da, asa este, si daca le-ai sesizat, te felicit.
A.A.: Ultima intrebare: Ce loc ocupa tema emigratiei in cartile pe care le-ai scris, le scrii sau le planuiesti?
G.F.: Nu am abordat niciodata aceasta tema, pentru ca in opinia mea tema nu exista. Eu as fi fost un emigrant indiferent in ce tara si sub ce regim m-as fi nascut… Eu sunt intotdeauna gata sa fug «in partea cealalta». Si mai ales, ca vikingii, sa tai podurile peste care am trecut. Pentru ca, desi sunt un mare liric, nu-mi plac intoarcerile…
George Filip s-a nascut în 1939 la Tuzla, în România. A suferit din copilarie persecutii din pricina «originii nesanatoase» si nu a reusit decat cu multa întarziere sa-si continuie studiile liceale la Bucuresti, în 1964. A colaborat la numeroase reviste si ziare. A debutat cu un volum de fabule, Desant satiric (1975). Persecutat si hartuit pentru îndrazneala versurilor sale, a parasit tara în 1979 si, dupa mai multe încercari de a-si gasi linistea în Austria, Germania si Franta, s-a stabilit în Canada din 1982.
A publicat în perioada exilului zece volume de poezii, printre care Zei fara armuri (1996), Din taine (1999), Diana (2002), Singur împotriva destinului (2004). Foarte activ în comunitatea româneasca si cu siguranta unul dintre poetii ei cei mai reprezentativi, George Filip scrie o poezie impetuoasa, de mari elanuri lirice.
a consemnat Adrian Ardelean
