Frate Eminescule,

Pe vremea Domniei-Tale, un om suparat zicea ca “i-a sarit tandara…” Astazi, la atari ocazii, noi ne exprimam mai intelectual si spunem simplu “m-am sucarit!” Deci, si eu scriu aceasta depesa su-ca-rit ! De ce fac risipa de adrenalina? Fiindca duminica trecuta, pe 18 septembrie, am venit cu mic cu mare la statuia ta, poetule fara pereche, sa te sarbatorim la un an de la inaugurare. Da, noi am venit ca la noi acasa, dar nimeni nu ne-a zis nici buna ziua, nici bun venit, în sfanta noastra limba romaneasca. A facut acest oficiu de gazda un oficial de-al primariei, care ne-a urat bun venit asa de zgrunturos lingvistic încat a starnit zambete si cateva aplauze nejustificate.
Ai auzit Mihai? Un ultraminitaraf a sunat anemic mai dintr-o parte a parcului, actorul francez M.G. s-a produs magistral, spune lumea, contra a una suta dolari. Actorul roman S.S. a recitat la cotele cele mai înalte ale artei interpretative, iar subsemnatul m-am ales cu cateva saruturi, care cica prind bine. Stimuleaza!
Mult sarm a dat întalnirii un buchet de pustime echipat cu minunate costume nationale. Din banii alocati de primaria Montréal s-a întacamat si un bufetel ornat cu piscoturi, ape cu zaharina, cartofiori prajiti si farfurii tricolore din plastic. Vin nu s-a servit fiindca bugetul n-a permis dar, mai ales, fiindca noi, romanii, cand bem facem scandal. Dar scandal n-a iesit. Doar cativa romani sucariti, printre care si eu. Pai cum altfel?
Anul trecut, la inaltarea statuii, s-a baut si vin si si-au defilat sutanele atatia preoti ca puteau forma o echipa de handbal în sapte. Anul acesta nici un preot nu s-a învrednicit sa ne lepede de pacate si sa ne binecuvanteze. As mai spune ca nu toate barbile albe al comunitatii au fost onorate cum se cuvine, si-as mai spune ca alte barbi comunitare mai tinere au plutit printe participanti, cam anonime… Deh…asa e viata! Doar porumbeii fideli romanismului au facut din nou tumbe prin fata obiectivelor fotografilor. Din cer n-a plouat, dar a plouat cu o multime de oficialitati printre care se aciuiau si unii mai insipizi, de-ai nostri. Iar tu, frate Eminescule, ne priveai de la înaltimea intelepciunii tale. Dar n-ai rostit un cuvant. La ce gandeai, oare ?
…Ca la un semn, lumea s-a dispersat. Din nou l-am lasat pe harnicul Mark, maestru de ceremonii, sa-si stranga singur catrafusele. Cine-l pune sa dirijeze mereu fanfara romanilor? Eu cred ca ROMFESTUL. Sau poate stii tu, Eminescule, pe altcineva…
In sfarsit, dupa un an de zile, pe ulita din partea stanga s-a dezvelit o placa prin care se confirma ca pe tapsanul acela de pamant se legitimeaza Piata Romaniei. Vestea a mai domolit nitel sucareala unora.
…Am plecat spre casa fredonînd în cap melodia aia a raposatilor Doina si Aldea Teodorovici “Eminescu sa ne judece”. La revedere, frate Mihai, si pe curand.