Sleita de resurse, gata de UE

Acum vreo 25 de ani, autoritatile provinciei Québec au hotarat nationalizarea producatorului de energie Hydro, prin cumparare de la proprietari. O actiune politica si mai ales economica de forta, rar intalnita intr-un stat care nu a cunoscut comunismul. Miliarde de dolari au fost platite de contribuabili, dar acum Hydro Québec este principalul sustinator al bugetului provincial. De curand, dupa ce pretul benzinei a urcat pana la aproape 1,5$, mai multe voci au cerut nationalizarea industriei petroliere – de data aceasta, in toata Canada. Spre deosebire de cazul Hydro, nationalizarea petrolului nu mai are acum nici o sansa. Si, totusi, problema s-a pus.
Romania nu are astfel de framantari. Fostul guvern a oferit pe tava austriecilor de la OMV cea mai mare companie a tarii, cel mai mare contribuabil la buget, pentru ceva mai mult de 1 miliard de dolari. Rezultatele au fost previzibile. Noul proprietar al Petrom a urcat preturile, ca sa-si scoata repede miliardul inapoi. Presedintele Basescu s-a enervat in numele poporului, a cerut o ancheta in privinta contractului de privatizare, iar austriecii au marsat prompt – au scazut pretul imediat. Inflamandu-se spiritele, s-a vorbit si la Bucuresti de rezilierea contractului, aproape o renationalizare. Insa “spiritele” s-au si calmat repede, dupa ce au vazut ca rediscutarea privatizarii ne-ar costa o avere. Asa s-a descoperit ca expertii lui Dan Ioan Popescu, artizanul privatizarii, n-au facut nici clauza speciala privind extractia petrolului romanesc. O mica scapare prin care OMV a pus mana practic pe o productie de 6,5 milioane de tone, mai mult de jumatate din consumul tarii. Petrol pe care il extrag la costuri romanesti scazute si il valorifica pe piata scump, ca si cum l-ar aduce din Golful Mexic.
Aceasta jonglerie care scumpeste viata in tara pana la insuportabil va continua, pentru ca nici macar hotaratul presedinte Basescu nu-si poate permite sa-si puna toata Europa Occidentala in cap. Contractul respectiv poate fi studiat ca un exemplu clasic de subminare a economiei nationale. Din pacate, Romania nu are demnitatea Québecului (si nici forta financiara sa si-o permita), iar vanzarea obiectivelor strategice inceputa cu Romtelecom – un alt dezastru – va continua cu energia si cu industria aluminiului (aproape preluata de companiile rusesti).
Asa incat, la momentul aderarii, economia romaneasca se va prezenta cu lectia facuta. Deposedata de industriile strategice si profitabile in acelasi timp, Romania va fi producatorul ieftin de haine al Europei si consumatorul de benzina, curent si telefonie la cele mai scumpe tarife.