Un eseist incitant si patrunzator : Ion Papuc – Cu

Citește și

Ion Papuc face parte din generatia anilor ’60, dar, inainte de 1990, nu si-a facut auzit glasul decat rareori si atunci, mai ales ca poet. Nu era aceasta rezerva, se vede din volumul de fata de peste 500 de pagini, semnul unei modestii de mijloace, ci al unei atitudini de neaderenta la realitatea comunista. Dintre multele solutii individuale la care au recurs scriitorii romani ca sa coabiteze de bine, de rau cu aceasta realitate constrangatoare, Ion Papuc a ales-o poate pe cea mai radicala – sa nu scrie sau, in orice caz, sa nu publice. Dupa 1990, consacrandu-se editarii altor autori – o marturiseste el insusi in “lamurirea” care precede eseurile – nu si-a gasit timp sa iasa in lume decat cu traduceri. Dar Cartea lui se cladea incetul cu incetul din textele care insoteau volumele editate, din articolele si eseurile publicate intermitent sau ramase in manuscris.
Descoperim in Cu fata spre trecut un eseist transant, cu o certa vocatie polemica si un altul tolerant si intelept, inclinat sa nuanteze, sa cumpaneasca lucrurile cu atentie, sa admire. In prima ipostaza, Ion Papuc merge in contra judecatilor si punctelor de vedere cvasi-unanim acceptate. Se sustine de exemplu ca limba germana, “perechea in modernitate a limbii elene”, este mai capabila sa exprime abstractii decat franceza si latina si ca Heidegger este dificil de tradus tocmai din cauza acestor abstractii greu de transpus in alte limbi. Dar Descartes, replica Ion Papuc, si-a scris filozofia tocmai in franceza si-n latina. Si mai semnificativ inca, Leibniz, desi german, a scris tot in franceza si uneori in latina. Iar obscuritatea lui Heidegger este in mare parte un rezultat al stingaciei traducerilor care au condus la aparitia unui adevarat “jargon pentru initiati”.
Ion Papuc este greco-catolic, asadar, in principiu, cum este admis de toata lumea, un adversar pe temeiuri doctrinare al ortodoxiei. Dar faptul ca slujba greco-catolica este apropiata ca forma de cea ortodoxa si ca esenta de cea catolica il conduce la o judecata surprinzatoare. Esenta nu exista, nu poate exista in afara formei (arheu, tipar, icoana, forma lumii). Asta inseamna ca greco-catolicii fac parte din ortodoxie, si anume dintr-o ortodoxie care prefigureaza “marea unire dintre ortodoxie si catolicism”. Sinteza aceasta este, deocamdata, repudiata in egala masura si de catolici si de ortodocsi – de aici situatia dramatica a greco-catolicilor.
Nu aceasta este insa partea cea mai grava a argumentatiei lui Ion Papuc. El combate ideea ca ortodoxia, asa cum o cunoastem dintotdeauna, a fost “o adevarata co-loana centrala a istoriei romanilor.” Dimpotriva, pentru el, ortodoxia, aparuta mai intai ca biserica slava, bulgara, a uzurpat locul crestinismului initial al romanilor, incercand apoi, timp de aproape un mileniu, sa-i slavizeze. “Cert este ca locuitorii acestor pamanturi au fost mai intai si mai presus de toate vorbitori ai limbii romane si deopotriva crestini, iar mai apoi a venit peste ei biserica bulgareasca…” Miracolul poporului roman nu ar fi cum a aparut el in istorie, ci cum si-a pastrat limba de origine latina, aparuta in cel mult doua secole de convietuire cu romanii, de-a lungul mult mai multor secole de presiune slava.
Fireste, asemenea idei acceptate ar conduce la o regandire din temelii a istoriei spirituale a romanilor. Este greu de imaginat ca o astfel de operatie, implicand reexaminarea unor straturi etno-genetice atat de adanci, ar mai putea fi oportuna. Dar ipoteza merita sa fie formulata pentru originalitatea si latura sa incitanta.
Iata in sfarsit, dintre multe altele posibile, un al treilea exemplu, desprins din actualitatea ultimilor ani: a existat in presa literara romaneasca un val de critici la adresa unor scriitori importanti, acuzati de oportunism sau de colaborationism cu regimul comunist: Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Tudor Arghezi, G. Calinescu, Tudor Vianu si chiar Lucian Blaga. De multe ori, severitatile veneau din partea unor oameni mult mai vinovati decat cei acuzati. Ion Papuc are eleganta sa apere memoria marilor disparuti, desi omeneste s-ar fi putut inrola cu usurinta in tagma aruncatorilor cu pietre, ca unul ce, in locul notorietatii obtinute cu compromisuri, preferase anonimatul. Si o face intr-un mod stralucit, cu o solemnitate a frazei care nu admite replica: “Martor complet pe toate dimensiunile acelei epoci, pot afirma in deplina cunostinta de cauza ca, in miasmele irespirabile din bezna comunismului, manifestarea celor acuzati a reprezentat de fiecare data gura de oxigen care ne salva spiritul.” Sunt cuvinte drepte, venite din partea unui om de mare onestitate care, in plus, priveste trecutul cu o intelepciune si o noblete fara egal: “…ei nu pot fi apreciati dupa criteriile unei lumi normale, pentru ca au trait in anormalitate, in nebunia declansata de ocupatia ideologica a tarii” si, de asemenea: “Cand li se iarta multora din lumea libera faptul de a fi fost infestati cu ciuma rosie, acestor fii tragici ai secolului care, in pragul inchisorilor, au acceptat compromisul si oportunitatea – lor trebuie sa li se aplice o alta masura decat cea comuna.”
Ajungem prin astfel de judecati la cea de a doua ipostaza a lui Ion Papuc, aceea in care autorul distinge, pretuieste si, mai ales, admira. Eseistul se dezvaluie acum un excelent portretist. Portretele lui, aidoma celor ale lui Plutarh, sunt dezvoltate in jurul unei calitati sau structuri fundamentale. Petre Tutea este filozoful ancorat intr-o spectaculoasa si histrionica oralitate, Adrian Marino – eruditul cu mari elanuri constructive, Monseniorul Ghika – prelatul aristocrat si charismatic, Mircea Vulcanescu – altruistul absolut jertfindu-si viata pentru supravietuirea altora, Maresalul Antonescu – omul de arme infrant, dar de o antica demnitate in fata invingatorilor si a istoriei. De la inaltimea unor asemenea exemple intrate in legenda, Ion Papuc creioneaza alte portrete cu nuante care contribuie fie la demitizarea, fie, dimpotriva, la evaluarea mai inteleapta si mai ingaduitoare a personalitatii lor. Iata-l, de pilda, pe parintele Galeriu, admirabil prin credinta, cultura si devotamentul puse in slujba ortodoxiei, dar a carui personalitate teologica autorul o vede restransa doar “la anvergura unui orator popular”; sau pe Nicolae Steinhardt, celebrul autor al Jurnalului fericirii, admonestat pentru lasitatea de o clipa cand tortionarii sai il confrunta cu Constantin Noica; sau, in sfarsit, pe Cicerone Theodorescu, poetul talentat din anii ’30, devenit in deceniul sase un simplu versificator maiakovskian, autor de poezie agitatorica. Desprinderea lui de crezul comunist, petrecuta spre sfarsitul vietii, s-a produs cu pretul unei suferinte personale “patetice, rascolitoare” si poetul s-ar fi stins “de inima rea”. Pentru autenticitatea dramei lui ar merita sa ne amintim de el “cu pretuire, cu respect”.
Nu-l putem urma pe Ion Papuc in toate optiunile si judecatile sale, dar in orice situatie se cuvine sa recunoastem originalitatea si inteligenta argumentelor cu care-si insoteste pledoariile pro si contra. Si acesta este de fapt si marele merit al cartii. In fond, sa citesti un autor care pe parcursul a sute de pagini nu face altceva decat sa sustina lucruri incontestabile este putin si plictisitor si inutil. Ion Papuc este, prin aceasta carte, un eseist incitant si patrunzator, de care, am convingerea, literatura romana de azi avea mare nevoie.
Mircea Gheorghe
Ion Papuc, Cu fata spre trecut, Ed. Vergiliu, Bucuresti, 2005

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Canada, prima țară care aprobă aderarea Suediei și Finlandei la NATO

Canada a devenit prima țară din cadrul NATO care a aprobat aderarea Suediei și Finlandei la alianță. „Astăzi, Canada a...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -