Pentru cei prezenti la conferinta pe care Marian Costache a sustinut-o in cadrul Noptii filozofiei (25-26 martie) – numerosi studenti si profesori de la UQAM si profesori de colegiu – detaliile legate de viata si opera lui Mircea Eliade au fost, fara indoiala, interesante. Cu atat mai mult cu cat biblioteca universitatii quebecheze nu adaposteste prea multe documente in acest sens. Demersul lui Marian Costache, el insusi student la filozofie si teologie, a adus, pe langa informatie, un punct de vedere personal privind raportarea lui Mircea Eliade la credinta. Conferinta s-a bucurat de “prezenta” marelui filozof Descartes: un doctorand imbracat in haine de epoca, care a sustinut, in incheiere, un mic discurs filozofic. Marian Costache s-a amuzat laolalta cu publicul de “momentul de teatru”, asigurandu-ne ca nu a fost vorba de ceva dinainte regizat, ci de o pozna pusa la cale de colegul “Descartes”.
Odette Isabel, vecina mea din dreapta, e profesoara de istorie la un colegiu montrealez. A venit la conferinta lui Marian Costache deoarece este o mare admiratoare a lui Mircea Eliade, pe care l-a descoperit din intamplare. “Este vorba de o mare opera, spune profesoara, si de o mare deschidere spirituala. Mircea Eliade da dovada de originalitate in cercetarile sale, combinand practicile netraditionale cu demersul stiintific.” Odette Isabel considera ca opera lui Eliade ar trebui sa fie introdusa ca disciplina de studiu in scolile quebecheze sau macar la universitati.
Este si punctul de vedere al lui Marian Costache, care se mira ca, pe taramul filozofiei, Emil Cioran este mai cunoscut decat Mircea Eliade. Pentru el, istoricul religiilor este un filozof in toata puterea cuvantului, care are o formatie filozofica si o filozofie proprie. Cum, dupa Descartes, filozofia s-a departat de religie, Mircea Eliade vine sa repare aceasta deviere (in opinia lui Marian Costache, filozofia trebuie sa slujeasca teologia). Modelele sale ar fi, deci, filozofii crestini, mai mult decat Platon sau Aristotel. Prin urmare, Eliade se opune filozofiei “Dumnezeu a murit”, intreaga sa opera stiintifica demonstrand ca autorul nu se indoieste de existenta lui Dumnezeu. Marian Costache a recunoscut ca raman cateva semne de intrebare in acest sens, neputand sa explice, intre altele, de ce ultima dorinta a lui Mircea Eliade a fost de a fi incinerat.
Fantomele trecutului
Si in ce priveste viata lui Mircea Eliade, Marian Costache are o opinie ferma: nu este adevarat ca Eliade ar fi avut “contacte” cu nazismul. Chiar daca a activat in cadrul partidului Totul pentru tara, o “voce” a miscarii legionare dinainte de razboi. Marian Costache a sustinut, in conferinta, ca nu a depistat nici o urma de nazism in scrierile lui Eliade si ca toate atacurile de mai tarziu s-au datorat faptului ca Eliade – care s-a autoexilat in perioada razboiului – se manifesta ca un anticommunist inversunat, lucru care nu putea fi pe placul autoritatilor de la Bucuresti. Cu atat mai mult cu cat Eliade devenea, cu trecerea anilor, din ce in ce mai cunoscut si mai apreciat, ca urmare a activitatii sale de istoric al religiilor.
Ati auzit de Eminescu?
“Daca aveam bani, puneam poze frumoase; asa, am facut doar fotocopii”, imi explica Marian Costache, autorul expozitiei despre Emil Cioran, pe care a realizat-o tot cu prilejul Noptii filozofiei. El a adunat, totusi, o multime de documente: facsimil dupa prima carte publicata de Cioran in Franta, fotografii ale filozofilor germani care l-au influentat pe scriitorul roman, imagini cu familia, prietenii, satul natal, fragmente din textele sale, citate-comentariu ale unor intelectuali ai timpului. Pe langa acestea, o multime de desene realizate de artisti sub influenta lecturilor cioraniene.
Panoul central al expozitiei a avut insa in centru portretul lui Eminescu, in ale carui versuri “Laissez-moi mourir / Dans mon isolement”, Marian Costache vede concentrata intreaga filozofie a lui Cioran. Si, alaturi, o harta a Romaniei, enigmatica si labirintica: o harta a sufletului.
Mircea Eliade – 20 de ani de la moarte (1907- 1986)
Lider al generatiei tinere a anilor ‘30 (generatie din care au facut parte, alaturi de multi alti intelectuali de seama, Eugen Ionescu si Emil Cioran), Mircea Eliade a avut parte de un destin complicat. In planul creatiei, el a trebuit sa impace vocatia de om de stiinta cu pasiunea de scriitor; in planul existentei, Eliade s-a aflat in vartejul unor radicale schimbari politice si a fost nevoit sa paraseasca tara intr-un moment in care toate visele pareau pe cale sa se realizeze.
Momentul cel mai intunecat al biografiei sale ramane, fara indoiala, cel din anii imediat premergatori razboiului cand se inscrie, urmand exemplul mentorului sau Nae Ionescu, in Legiunea Arhanghelului Mihail. Peste ani, in Memorii, el va spune ca aceasta avea “structura si vocatie de secta mistica“, nu de miscare politica, condamnand crimele de mai tarziu. Cert e ca Eliade nu vede cu ochi buni risipirea energiilor creatoare in politica, astfel ca numarul articolelor pro-legionare pe care le scrie este foarte mic. Cand, in anii ‘70, apar atacuri inversunate impotriva sa, Eliade simte nevoia unor clarificari, fara a face insa lumina asupra acestui moment al vietii sale.
In ce priveste creatia, el a avut, precum marturiseste, nenumarate pasiuni: literatura, filozofia, istoria religiilor, mistica, aventura. Opera sa nu poate fi inteleasa decat ca totalitate, dupa cum afirma Eliade insusi, intr-un interviu acordat Monicai Lovinescu: “Literatura si stiinta sau filozofia sunt doua moduri de a exista in lume, amandoua imi sunt inispensabile; probabil ca nu puteam trai fara sa visez, sa imaginez si probabil ca nu puteam trai fara sa reflectez asupra anumitor fenomene care mi se par esentiale, fenomene pe care le numesc religioase, dar care sunt mai mult decat religioase, pentru ca sunt si filozofice si culturale in general.”
