Luna aceasta, regizorul roman Dan Pita a fost prezent la Montréal, in calitate de membru al juriului la prestigiosul Festival des Films du Monde. Lucru deloc de mirare, fiindca Dan Pita este unul dintre seniorii celei de-a saptea arte. Regizor, scenarist si producator, Maestrul Pita a realizat peste 25 de filme si a castigat nenumarate premii (Leul de Argint la Festivalul de la Venetia pentru Hotel de Lux, premiul FIPRESCI pentru Concurs, mentiune la Festivalul de la Berlin pentru Pas in doi etc).
Dan Pita s-a nascut in 1938. La varsta cand ceilalti copii se luptau cu tabla inmultirii, el isi alesese deja drumul in viata.
Dan Pita este o persoana interiorizata, cu o remarcabila responsabilitate fata de cuvinte. Are firescul marilor creatori, iar oscilatiile sale interioare sunt aproape imperceptibile. Ironia sa este directa si, probabil, de cele mai multe ori, motivata. Spiritul ludic al lui Dan Pita imbraca aceasta ironie in catifea, desi subtextul ei este departe de a fi confortabil pentru interlocutor. O parte a publicului romanesc i-a remarcat elitismul, alta rafinamentul artistic.
Domnule Dan Pita, ati participat la multe concursuri si ati facut parte din nenumarate jurii. Astazi, Festival des Films du Monde va are in juriu. Cum se simte un mare creator cand este chemat sa judece operele altora?
Festivalul e la o editie jubiliara, a 30-a, si este printre cele mai importante festivaluri din lume. M-am simtit onorat si am raspuns cu placere invitatiei de a face parte din juriul festivalului. Munca mea in cadrul acestui juriu este responsabila. Ea ma obliga sa vad cu mare acuratete filmele prezente in competitie, sa le judec, sa le discut cu colegii mei de juriu si sa incerc sa le sustin pe cele care ma emotioneaza si care au o valoare culturala. Apoi ma obliga sa fiu atent la cinematografiile care nu au o prezenta foarte puternica in lume, pentru a le sustine productiile care se dovedesc valoroase. Si pentru ca suntem la Montréal, la Festivalul de Film, doresc sa va spun ca aici s-a realizat cea mai importanta manifestare cinematografica a Romaniei in afara tarii, in anul 1993, de catre un mare si generos om de cultura, care se numeste Michel Buruiana. El a facut munca unui ambasador al filmului romanesc si al culturii noastre aici, la Montréal, iar pentru asta eu ii multumesc.
Cati ani aveati cand ati stiut ca profesia dumneavostra va fi cea de regizor? Cand v-ati identificat vocatia?
Poate opt ani. In primele clase am descoperit ca vreau sa fac asta, in sala de cinema… Era un mod de a-mi petrece timpul. Vedeam pe ecrane tot felul de istorii, de povesti in care credeam, pe care le luam in serios si tin minte ca multa vreme am practicat o formula foarte simpla: vedeam filme si le repovesteam prietenilor. Povestite de mine, ele capatau complet alte directii, alte sensuri; inventam o alta poveste. Nu era un exercitiu de memorie, ci un mod de a ma distra. Tot in vremea aceea primisem cadou de Craciun un aparat de proiectie, pe care stiam sa-l manevrez. Aparatul era destul de simplu, avea un bec, o manivela din aia pe care o invarteai si o rola pe care se punea un film, si cu cat o invarteai mai exact, cu atat oamenii se miscau pe peretele camerei. Aveam si un zarzar in curtea vecinilor, care crea umbre fascinante pe pereti in lumina lunii, la rasaritul si la apusul soarelui. Umbrele deveneau personaje, unele ma inspaimantau de-a dreptul.
V-a marcat vreun film?
Am vazut in copilarie un film pe care, dupa aceea, n-am stiut sa-l numesc multa vreme. Mult mai tarziu am reusit sa-l descopar in arhiva: Les Enfants du Paradis, de Marcel Carné. Nu pot spune ca m-a marcat, dar a fost printre filmele memorate de mine la o varsta foarte frageda.
Ochiul care face filmul
Cum va selectati subiectele?
Sunt cam trei surse de inspiratie. Prima ar fi literatura. Cand spun literatura ma refer, in primul rand, la cea scrisa in Romania, pentru ca eu nu pot sa ecranizez sau sa ma inspir din Gogol, Cehov, Dickens, Garcia Marquez sau Llosa, deoarece drepturile de autor, dreptul de a ecraniza o lucrare trebuie sa apartina unui producator, iar Romania nu a avut cum sa cumpere dreptul de ecranizare a unor opere scrise in alta parte. Pentru autorii romani se gaseau insa solutii.
DanPita
Asa am inceput sa ma inspir din literatura lui Agarbiceanu, Calinescu, Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, Mircea Eliade si a unor autori contemporani precum Bujor Nedelcovici, dupa care am facut filmul Faleze de Nisip sau Razvan Popescu, dupa care am avut Femeia Visurilor. O alta directie este scenariul care iti este oferit de catre un scenarist profesionist. Sunt multi care au venit sa-mi spuna: “Uite, am scris un scenariu care ti se potriveste, hai sa facem filmul!” Si sunt multe scenarii pe care nu le-am acceptat si altele carora le-am spus «da” si au devenit filme.
Ce calitati trebuie sa aiba aceste scenarii ca sa le acceptati?
In primul rand, trebuie sa ma emotioneze, in al doilea rand, trebuie sa vad inauntrul lui viitorul film. Si sa si cred in el. Sa fie o poveste convingatoare, dar pe sufletul meu, pe modul meu de a fi, pentru ca ea poate fi convingatoare pentru multa lume, dar sa nu ma emotioneze pe mine. Iar o a treia sursa e asa zisul «film de autor”. Cand spun «film de autor” ma refer la povestile nascocite, inventate de mine, cum este filmul Concurs sau Hotel de Lux, unde nu am avut la baza un roman sau o nuvela sau un scenariu scris de altcineva, ci eu m-am apucat si am scris scena cu scena povestea, care mi s-a parut interesanta sub raport cinematografic. Al treilea filon de inspiratie poate sa te tina in viata ca cineast; poate sa sece si atunci incepi sa cauti in alta parte sau poate tot timpul sa te impinga in fata, sa te propulseze, sa te oblige sa vii cu lucruri noi, sa adaugi mereu. E foarte greu sa ramai mereu in zona asta in care iti scrii scenariile. Sunt mari regizori care au nevoie de doi sau trei scenaristi; Fellini avea vreo cinci.
Un mare cineast spunea ca un film bun trebuie sa indeplineasca trei conditii: Un scenariu excelent, un scenariu excelent, un scenariu excelent.
E adevarat. Dar ganditi-va ca cineva spune ca are un scenariu excelent. Tu te apuci si-i faci filmul si iese un film modest. S-au facut filme modeste cu scenarii foarte bune si filme foarte bune dupa scenarii care aparent nu spuneau mare lucru… Deci este o fictiune extrem de intima cand spui “da”.
Deci conteaza ochiul care priveste?
Sigur. Ochiul care va face filmul. Un scenariu citit de dumneavoastra poate sa va faca sa radeti, sa vi se para ridicol si cand il citesc eu, pot sa gasesc in el si dimensiunea filozofica si pe cea morala – de care am nevoie. Desigur, poate sa mai fie de lucru pe la dialog, ma rog, pana la urma ma impac eu cu scenaristul. Dupa aceea, cum devine scenariul film si cum filmul emotioneaza sau nu spectatorul, este o alta poveste. De altfel, consider ca si filmele pe care le-am facut dupa operele scriitorilor tot filme de autor sunt. Fiecare vede in felul lui. Ca sa dau un exemplu: eu am facut unul din filmele legate de inundatiile din ‘70. La acest film ne-am adunat mai multi colegi si operatorul Iosif Demian lua un cadru in care dezastrul era monstruos: casa prabusita, un om care isi cauta disperat lucrurile. Si eu, care spuneam operatorului: uite ce interesant este – filmeaza! Ceea ce mie mi se parea plastic era tragic pentru omul care isi aduna ultimele ramasite din viata.
“Toata lumea stie cine va castiga”
Sunteti printre putinii regizori care ati facut filme si in timpul lui Ceausescu si dupa. Cum ati rezolvat problemele legate de finantare?
Niciodata n-am sa impart cariera mea de cineast inainte de si dupa ‘90! Pentru ca filmele facute dupa ’90 nu vin decat ca un fel de completare a celor dinainte. Nu am facut concesii in comunism, de care sa-mi fie rusine acum, asa ca, daca filmele mele sunt bune sau mai putin izbutite, ma reprezinta pe mine, si cele dinainte si cele de dupa. Poate ca in ultima perioada am stat mai putin pe platoul de filmare, dar asta pentru ca am gasit mai greu subiecte si mai greu finantare. Acum, dupa parerea mea, se practica un sistem rusinos de finantare cu un concurs de scenarii penibil. Spun rusinos, pentru ca cei care il organizeaza pretind ca e «secret”, desi toata lumea stie cine va castiga, deoarece concursul a capatat, din pacate, o conotatie politica si nu una de valoare. Concursul de scenarii organizat de CNC (Centrul National al Cinematografiei), ca si alte concursuri, sunt mici escrocherii, care nu fac altceva decat sa plaseze sumele de bani acolo unde exista o clientela politica si nu pe criterii bazate pe scenarizare sau pe interes de public. Niciun film romanesc nu-si scoate banii, de aceea nu publicul trebuie dat ca argument. La orice film romanesc, mai mult de 1.000 – 2.000 de intrari nu se fac. Nu asta ar trebui sa fie argumentul! Argumentul trebuie, in primul rand, sa priveasca spatiul cultural si de spiritualitate al unor spectatori cat de cat avizati, pentru ca de ceilalti se ocupa televiziunile, cu telenovele.
Ati avut modele de-a lungul carierei?
Trebuie sa ai niste modele de care sa te simti mai aproape; te atasezi de ele si nu poti sa uiti lectiile importante, cum ar fi scoala neorealismului italian. As putea face o lista de regizori care imi plac, dar e o lista mare.
Actori fara etichete
Cum va selectati actorii?
Foarte multe teste. Pe multi ii cunosc din teatru: eu am montat si spectacole de teatru si simt nevoia sa ma intorc mereu la teatru, pentru ca ma pasioneaza. Ii chem atunci cand pregatesc un film si-i vad si-i revad in diferite ipostaze – la care scenariul la care lucrez ma obliga.
Acordati libertate actorilor?
Un actor, daca nu are libertate, nu e actor. Deci un actor cu cat are mai multa libertate si cu cat intelege mai mult din indicatiile pe care i le dai, este mai aproape de reusita. Am lansat si tineri actori si actrite. Pe unii chiar i-am ajutat sa-si schimbe registrul, deoarece aveau etichete ca “bruta”, «intelectualul”, iar eu cred ca actorii, cu cat sunt mai diversi, mai aproape de personajele literare sau de cele de pe strada, sunt mai interesanti. Lucrul cu actorul m-a pasionat intotdeauna. Cred ca am reusit sa-i ajut de fiecare data cand au avut probleme, dar si eu am fost sprijinit de ei. Nu-mi amintesc sa fi avut surprize neplacute cu vreun actor important cu care am lucrat, de la Stefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Claudiu Bleont, Victor Rebengiuc si altii. Ma intereseaza tinerii, mereu fac probe cu candidatii care intra in facultate si cu cei care ies. M-am atasat de munca lor si mi-a placut sa-i inteleg; as putea spune ca cei mai multi din prietenii mei sunt actori: Gheorghe Dinica, Marin Moraru, de la Olga Tudorache, Leopoldina Balanuta, pana la actritele mai tinere – Irina Movila, Diana Gheorghian…
Mijloacele tehnice din Romania sunt satisfacatoare?
Un aparat se gaseste in Romania, un platou de filmare e toata Romania, actori exista. Un echipament de sunet il gasesti mai greu. Ce e cel mai complicat este postprocesarea. Ca sa ai mijloace trebuie sa investesti foarte mult. In Europa sunt cateva studiouri bine echipate si gata, restul e America. Ei detin monopolul pentru ca, din punct de vedere tehnic, si sala de cinema este o problema si postprocesarea si laboratorul… Degeaba filmarile mele sunt izbutite, daca eu nu le sustin cu un sunet pe masura, cu o pelicula prelucrata cum se cuvine in laborator. Se fac eforturi, exista un Adrian Sarbu care face eforturi de a prelua studioul de la Buftea, de a deschide un lant de sali, dar el nu este ajutat deloc de legile existente.
Ce proiecte aveti?
Proiecte am intotdeaua. Nu vreau sa vorbesc in detaliu despre ele, dar am proiecte in cinema, teatru si, in premiera, in spectacolul de opera. Dar cum productia cinematografica depinde de acest concurs de scenarii si cum eu nu am niciodata “aranjamente”….
