Un concert al pianistei Mihaela Ursuleasa este intotdeauna un eveniment in lumea muzicii clasice, ceea ce explica prezenta numeroasa a publicului, la 6 noiembrie, in sala Teatrului Maisonneuve din incinta Place des Arts. In program, lucrari de Schubert, Medtner, Ravel si Ginastera – intr-o succesiune de partituri dificile, executate cu ochii inchisi si cu o uimitoare dexteritate pe clapele unui pian care prinsese parca viata. Intalnirea cu publicul montrealez s-a facut intr-o conjunctura deloc comoda pentru artista, fiindca, spune Mihaela, “un concert unde cant singura este lucrul cel mai dificil, toata responsabilitatea e a mea”, adaugand ca este o experienta pe care numai pianistii o pot avea.
Mihaela Ursuleasa a fost unul dintre acei copii precoce, cu o suita de concerte si de reusite a caror dureroasa taina a revelat-o mai tarziu: cate zece ore pe zi de repetitii, sub teroarea pedepselor corporale aplicate de o profesoara pentru care nu contau decat performantele elevilor sai.
Despre anii de teroare petrecuti in copilarie alaturi de profesoara Stela Dragulin, Mihaela Ursuleasa avea sa povesteasca mai tarziu. Renumita pentru talentul de a-si conduce elevii spre succese rapide, profesoara folosea metode “pedagogice” speciale: zeci de ore de repetitii fara pauza si bataia la cea mai mica abatere de la program sau greseala – si nu era vorba de o palma-doua, ci de lovituri care mergeau pana la insangerarea micului vinovat. “Cu un copil, este nevoie de o anumita severitate, insa trebuie sa stii unde sa te opresti.”, spune Mihaela Ursuleasa. Acum pare detasata de acel episod, insa nevoia de a vorbi despre el arata ca lucrurile nu stau deloc asa. “Pe un copil trebuie sa il mai si lauzi, sa ii dai incredere in el. Or, dimpotriva, Stela Dragulin te facea sa crezi ca fara ea nu esti bun de nimic. Sopul ei era sa facem cat mai multe concerte, sa cante copilu’ si colo si colo, sa obtina succese rapide; restul nu conta.” Mihaela isi aminteste ca nu o lasa nici sa manance, cand mama ei venea sa ii aduca mancare calda, in timpul orelor de pian. Familia avea probleme, tatal era bolnav de cancer (a murit cand Mihaela avea 10 ani), asa ca mica pianista nu povestea parintilor nimic din necazurile ei. Iar mama vindea lucrurile din casa, ca sa-i poata plati deplasarile la concerte.
La 12 ani, a aparut salvarea, in momentul intalnirii cu celebrul Claudio Abbado, in urma unui concert sustinut in Italia. Acesta i-a facut rost de o bursa, astfel ca Mihaela a fost acceptata la Conservatorul din Viena, unde a studiat cu profesorul Heinz Medjimoric. “Am cazut in extrema cealalta“, zambeste tanara pianista. “Heinz este un pedagog extraordinar, care stie sa recunosca limitele studentilor lui si sa le puna in valoare calitatile. Cand am ajuns la el, eram intr-o stare de confuzie absoluta, nu aveam nici un pic de incredere in mine; bursa asta la Viena a fost salvarea mea.”
Dusmanul concertului: gripa
De 15 ani, Mihaela Ursuleasa locuieste in Viena. “Ca si Berlin, Londra sau Paris, Viena este un oras-reper pentru traditia clasica; locul ideal pentru oricine vrea sa invete bazele pentru a deveni muzician matur”. Orasul valsului ii este insa casa numai la timp partial, fiindca tanara pianista este plecata de 2-3 ori pe luna, atunci cand nu lipseste cate trei saptamani in sir pentru un turneu mai amplu. In fiecare an viziteaza si Romania, unde sustine concerte cu placere, in fata unui public care “o stie.”
Mihaela Ursuleasa are, la doar 28 de ani, o experienta concertistica bogata, ceea ce o face sa simta dispozitia publicului: “E ceva care e-n aer, fiecare sala are o structura aparte. Uneori se simte o anumita ignoranta in sala, alteori plictiseala – si atunci e datoria solistului sa-i trezeasca”. Cum este publicul la Montréal? “Enorm de entuziast”, spune pianista. “Oamenii nu par sa aiba prejudecati, nu ma omoara. Da, sunt foarte diferiti de cei din salile din Viena sau Berlin, supranumiti si “impuscatori ai solistului”, pentru ca stau in sala, cu niste fete care spun: Noi stim tot, aici au cantat cei mai mari solisti, ce poti tu sa ne oferi in plus?”
La Montréal, o problema neasteptata a cauzat-o… gripa. In timp ce canta, pianista se conecteaza parca, printr-o mie de fire invizibile, la o alta lume, ceea ce reprezinta un privilegiu, dar si o vulnerabilitate: “Cand am cantat Sonata lui Schubert, acolo unde sunetul trebuie sa fie cat mai delicat posibil, abia sa se simta, jumatate din sala a tusit. Chiar daca suntem antrenati sa ignoram astfel de lucruri, trebuie sa recunosc ca ma deranjeaza.” Si pe tehnicienii care inregistrau concertul pentru Radio-Canada i-a deranjat, astfel ca, dupa concert, Mihaela a reluat piesa pentru ca ei s-o poata inlocui la montaj.
Cu copilul dupa cortina
Paradoxal, spectatorii preferati ai Mihaelei Ursuleasa sunt copiii. “Muzica clasica necesita un pic de fantezie din partea publicului, iar cei mici o au. Nu e adevarat ca ei fug de muzica clasica; asta o credem numai noi. Eu am vazut copii stand nemiscati, ascultand cu atentie, fara sa se foiasca deloc. Cred ca pentru ei ar trebui facute niste programe speciale, ca sa le aratam ca exista si altceva pe lume in afara de jocurile video.”
La sfarsitul lunii iunie, Mihaela a devenit ea insasi mama unei fetite, Stefania, experienta pe care o considera comparabila “cu cel putin un milion de concerte reusite”, chiar daca asumarea noilor responsabilitati nu e tocmai usoara. “La o luna dupa ce am nascut, am cantat in Italia. Luna urmatoare am plecat iarasi in concert. Pana acum, am luat-o mereu cu mine; acesta e practic primul turneu mai lung din ultimul timp. De data asta, Stefania a ramas cu mama; este extraordinar sa ai pe cineva de incredere care sa te ajute.” O va indruma, mai tarziu, spre muzica? “Orice copil trebuie sa cunoasca muzica sau alt fel de arta, fara asta lipseste ceva. Indiferent ce alege sa faca mai tarziu, eu o voi sustine.”
De altfel, Mihaela se straduieste sa ajute copiii talentati pe care ii descopera, deocamdata doar pe cont propriu, fiindca “e greu de gasit sponsori”. Insa, uneori, o vorba buna si un sfat potrivit pot schimba cu totul traiectoria unui destin.
Pianul sub bagaje
Un artist trebuie sa aiba, in ziua de azi, “inteligenta de a se organiza in afara cantatului”. In asemenea turnee, unde calatoreste foarte mult – cel mai adesea singura – Mihaela trebui sa stie sa-si controleze oboseala si sa-si asigure linistea mentala. Schimbarea ritmului de viata, a fusului orar, asteptarile prin aeroporturi, recuperarea unor bagaje ratacite, rezolvarea problemelor de cazare… toate acestea fac ca, pana la urma, concertele sa fie “partea relaxanta” a turneului.
Mihaela Ursuleasa are doi agenti, unul in Germania, care se ocupa de organizarea concertelor din Europa si celalalt la New York, pentru concertele din Canada si Statele Unite. O surpriza placuta o constituie intalnirea cu cei din comunitatile romanesti: aproape in fiecare loc gaseste romani care vin s-o felicite dupa concert. Pe langa ca, in multe dintre orchestrele cu care canta, exista muzicieni de origine romana. Tanara pianista nu ezita, nici ea, sa promoveze muzica romaneasca, atunci cand are ocazia. Bunaoara, in concertul de la Montréal, rechemata de public, ea a cantat Toccata lui Paul Constantinescu. Iar pentru seara muzicala romaneasca pe care Radio Viena o va organiza in ianuarie, a ales sa interpreteze piesele unui tanar compozitor roman, Dan Dediu.
Dupa incheierea turneului american, Mihaela are programate trei concerte, cu ocazia intrarii Romaniei in UE: pe 28 noiembrie la Luxemburg, pe 29 noiembrie la Bruxelles – in ambele fiind acompaniata, cel mai probabil, de Orchestra Radiodifuziunii Romane, si in 10 decembrie la Londra, cu Orchestra Virtuozilor din Bucuresti. In Québec, ea va reveni vara viitoare, pentru a lua parte la Festivalul de la Lanaudière.
Iar ca proiecte pe termen lung, Mihaela isi propune sa abordeze programe mai diversificate: “Bach si jazz, de ce nu?” De altfel, pasiunea pentru jazz a mostenit-o de la tatal ei, pianist si el, care “canta jazz extraordinar” la hotelul ARO din Brasov, acompaniat de mama Mihaelei, solista vocala. Tot el a invatat-o sa “vada » structura armonica a piesei si sa-i respecte “culoarea”, sa depaseasca handicapul unor note gresit executate. In aplauzele pe care Mihaela le primeste astazi, aceste prime lectii au partea lor de merit.
