Cine a vizitat Salon des métiers d’art din luna decembrie a avut ocazia sa descopere, la standul 208, imediat langa intrare, niste obiecte cu adevarat originale, sub o semnatura romaneasca: Florica Cimpoies. Masti murale, bijuterii-unicat si accesorii, toate lucrate cu finete si imaginatie de un cuplu simpatic de ex-aradeni, fiindca pe Florica Cimpoies o ajuta Dany Dragan, sotul ei si persoana alaturi de care, intr-o noapte ploioasa de octombrie, cu aproape 27 de ani in urma, a luat calea exilului.
Povestea canadiana a Floricai Cimpoies a inceput cu un episod riscant: al evadarii din Romania comunista. Motivul acestei decizii a fost unul special. Absolventa a Liceului de Arta din Arad, Florica si-a dat seama ca, in Romania, sansele de a-si continua studiile erau, practic, inexistente: “La Bucuresti, se bateau cate 130 de persoane pe un loc la Facultatea de Arte Plastice. Erau, din cate tin minte, vreo 7 locuri pe total, dintre care 3 erau ocupate. Era absurd. Cine putea sa intre? Numai cine avea pile serioase de tot. Nu era cazul meu. Puteam, de asemenea, sa dau examenul de admitere ani in sir, cum a facut o prietena de-a mea care a incercat timp de 15 ani sa intre la medicina. Varianta asta nu m-a tentat.”
Plecarea din tara a aparut drept singura solutie pentru a scapa de spectrul unei meserii facute fara pasiune si a unei vieti traite in teroare. Au plecat singuri – ea si viitorul ei sot – incercand sa treaca granita pe la Costei. Au avut insa parte de o vreme urata, cu ploaie torentiala, care i-a obligat sa stea ascunsi trei zile inainte de a-si pune planul in aplicare. La 11 octombrie 1980 au trecut in fosta Iugoslavie, nu fara aventuri, fiindca, urmariti de caini, Florica a sarit pe o remorca si s-a lovit serios la un genunchi. “Am batut la o casa; ne-au dus la politie. Am stat apoi la inchisoare timp de 20 de zile, alaturi de alti refugiati. Nu ne era teama ca ne vor trimite inapoi, fiindca, pe vremea aceea, sarbii faceau un fel de afacere: primeau, de la Natiunile Unite, cate 16$ pe zi pentru fiecare refugiat, iar pe ei, hrana noastra ii costa vreo 2$ pe zi. Asa ca le convenea de minune sa ne pastreze cata vreme niste tipi de la FBI ne verificau, sa vada daca nu cumva avem antecedente criminale. Apoi, politia sarba ne-a impartit in grupuri si ne-a trecut granita spre Austria sau Italia, dupa cum alegeam noi.” In Italia, au ajuns intr-o tabara pentru refugiati, Latina, la 40 km de Roma. Acolo au petrecut 9 luni, s-au casatorit si Florica a reinceput sa picteze, reusind chiar sa vanda cateva lucrari unei galerii de arta.
Drumul catre casa
In Europa era, pe atunci, greu de ramas, povesteste artista. “Ar fi trebuit sa ne multumim cu un statut de ilegalitate si sa traim intr-un fel de underground, ceea ce nu ne doream.” Au ales deci Québecul, au depus actele si, in 1981, au devenit “immigrants reçus”. “Nostim a fost episodul interviului cu functionara de la imigratie, isi aminteste Florica Cimpoies. Eu vorbeam franceza, adica asa credeam si Dany se baza pe mine. Cand a inceput doamna aceea sa vorbeasca, am facut ochii mari; abia daca intelegeam cate un cuvant, pe ici, pe colo.”
Primul an l-a lucrat intr-un atelier de marionete, dupa care si-a vazut visul implinit: a dat un interviu la UQAM si a fost acceptata la Faculté de beaux-arts, sectia pictura. A obtinut si un permis de a lucra in invatamant, insa nu l-a folosit niciodata. A mai avut un job temporar, au venit copiii pe lume (care vorbesc si limba romana, “asa, ca un fierastrau care taie lemne”, dupa cum a marturisit, cu un zambet, mama
lor). Dupa care a inceput sa lucreze pe cont propriu bijuterii si sa le vanda, ajutata de sotul ei.
In Romania s-a intors patru ani mai tarziu, singura, sa isi vada familia. “Am renuntat la un bilet; am decis ca e mai bine sa nu plecam amandoi deodata pentru ca, daca se intampla ceva, celalalt sa poata face presiuni din exterior.” Nu s-a intamplat nimic deosebit, cu exceptia celor 5 ore de asteptare de la frontiera si a faptului ca vamesii cotrobaiau prin valise si isi opreau obiectele care le placeau. Revolutia au petrecut-o “agatati de televizor”. “Am stat doua nopti sa fac pancarte pentru ca romanii din Montréal au facut niste demonstratii atunci, cerand guvernului canadian sa intervina si sa ii ajute pe romani. Imi amintesc ca ne adunam toti intr-un dépanneur de pe Jean-Talon si stateam cu ochii pe televizor si discutam si strigam atat de frenetic, ca celorlalti clienti le era frica sa mai intre acolo.”
Mastile lui Tepes
In vreme ce sotia lui se ocupa de clienti (este ultima zi a Salonului si cei care nu si-au facut timp pana atunci au luat cu asalt standurile artistilor), Dany Dragan imi explica procedeul de fabricare a mastilor. Baza o reprezinta o placheta din fibra de pin, usoara, care este prelucrata pana cand devine o placa uniforma. Urmatoarea etapa o reprezinta prelucrarea pielii, care si ea trebuie taiata, subtiata si prinsa de suport. Dupa care incepe “treaba Floricai”: pictura pe lemn si pe piele cu acrilic, ultima etapa fiind aplicarea unui lac. In masti, imi spune artista, o influenta importanta o are… Vlad Tepes, “cel adevarat”. Creatiile Floricai Cimpoies au la baza, de altfel, o adevarata filosofie, in care “tot ce e viu” o inspira, dar si ceea ce e supranatural: “exista o parte de scepticism, care vine din formatia academica si exista o naivitate, care tine de legendele pe care mi le spuneau, in copilarie, tata si o vecina tiganca, inzestrata cu darul povestirii.”
Artista considera ca fiecare om are, in sine, o parte de supranatural: “Daca ai o simtire, ea este la fel de reala ca un obiect sau o persoana fizica; pentru mine si visele sunt reale”. Iar omul este, oricum, o fiinta cu personalitati multiple, cu multiple fete, de unde pasiunea pentru masti a Floricai Cimpoies.
Pentru atelierul de care avea nevoie, locuinta din Montréal s-a dovedit neincapatoare, asa ca, de vreo zece ani, familia de aradeni si-a cumparat o casuta la Sainte-Ursule, pe care au populat-o cu fiinte de tot felul. 4 catei, 9 pisoi, un iepure si o soparla reprezinta tot atatea izvoare de inspiratie. Vedeta absoluta este insa Domnul Oscar, un papagal francofon, care isi ajuta cu vorba si cu fapta stapanii la realizarea obiectelor din a caror vanzare isi duc, cu totii, traiul. Penele Domnului Oscar apar pe cate-o brosa: “numai cele care ii cad singure”, precizeaza artista, dand de inteles ca si bunavointa papagalului are limitele ei.
Pe cei doi ii puteti intalni vara, la chioscurile pe care le au in Vieux-Port, la Montréal si la Québec.
