Povestea Basarabiei este foarte trista, dar mai trist este faptul ca lumea a uitat toata tragedia oamenilor din acel colt de pamânt care este Basarabia.
Nimeni nu mai vorbeste, nimeni nu mai vrea sa stie de nenorocirile Basarabiei. Indiferenta lumii ne întristeaza profund. si totusi, sunt întâmplari pe care trebuie sa le facem cunoscute.
Tragedia întregii Basarabii culmineaza cu cele petrecute în timpul celor patru zile de groaza, care s-au fixat în memoria oamenilor din acele locuri: In zilele de 11, 12, 13 si 14 Iunie 1941, deci pe vremea ocupatiei Basarabiei de catre sovietici, au fost organizate deportari masive de populatie. Conditiile erau îngrozitoare. Deportarea se facea la ora 2 noaptea, din orase si sate, pe neanuntate, pe nepregatite. Zeci de mii de persoane au fost ridicate fara sa poata lua nimic de acasa, nici macar haine groase de iarna, nici unelte de lucru si doar toti erau buni gospodari.
Cei prinsi pentru deportare erau înghesuiti în vagoane de vite, unde nu puteau sta jos, ci numai în picioare. Femeile separate de barbati. Pe vagoane erau inscriptii “mutari”, adica simple mutari, nu deportari Vagoanele mergeau foarte încet, ramâneau în gari pe linii moarte de tren, astfel încât târziu de tot se pomenesc în Siberia iarna, în luna decembrie. Ajunsi acolo, erau ambarcati pe vapoare pe fluviul Jenisei si Amur, cu directia spre nord, spre Cercul Polar, dincolo de taiga, în tundra pustie. Dupa debarcare, oamenii au vazut cu groaza ca vapoarele au pornit înapoi spre Sud, lasându-i în pustietate.
Acum era iarna din plin. Viforul i-a ajuns din urma; fara haine, fara posibilitatea de a-si face macar o groapa în pamânt, cu o lopata, ca sa se adaposteaca. Populatia locala de acolo era extrem de rara, satele la zeci de kilometri unul de altul, iar, de altfel, populatia era ostila noilor sositi, care reprezentau alti saraci veniti peste saracia lor. În lipsuri cumplite si în frig si mai cumplit, multi din cei deportati s-au prapadit. Putini dintre cei plecati au rezistat si înca si mai putini s-au mai reîntors acasa. Dar asta târziu, dupa zeci de ani de deportare în Siberia. Iar acasa când au ajuns i-a cuprins jalea si mai mare. Dar erau acasa!
Dar iata ca în mijlocul Asiei s-a descoperit un poet. Domnul Simion Plamadeala, septuagenar, este unul dintre cei peste 20.000 de români moldoveni din Kazahstan, tara mare cât un continent. Când a parasit Moldova era aproape un copil. El a petrecut peste 50 de ani în Kazahstan, dintre care 30 de ani a lucrat într-o mina de carbuni. Locuieste în orasul Karaganda, oras situat la 1000 de kilometri departare de capitala acelei tari. si în acel oras pierdut, prin dragostea si prin osârdia unui om de suflet, Excelenta Sa domnul Vasile Soare, Ambasadorul României în Kazahstan, românii au organizat în 2005, o Societate Culturala Româneasca Dacia. Dar mai bine sa-i dam glas domnului Simion Plamadeala, sa ne cânte în poezii dorul de tara sa îndepartata.
Dr. Paul Dancescu
Apusul meu însângerat
Cu bucuriile fierbinti
Cu deznadejdea am trait –
Am suferit gândind mereu
La Plaiul dintr-un dulce mit.
La limba care n-o mai uit
si n-oi uita niciun cuvânt –
Pâna la ducerea pe veci
În haul negrului mormânt.
In urma saptezeci de ani
S-au scurs ca apele din cer
si nu stiu de la Dumnezeu
Ce pentru Tara mea sa cer.
20 martie 2006, Karaganda
Când în Moldova înfloreste poama
Când în Moldova înfloreste poama
E o frumusete rara pe pamânt.
Ostiri de frunze-n adieri de vânt
Ca niste stele-s toate, fara seama.
Sublime cânturi ale Tarii mele
Nascute dintr-un sol însângerat,
Din rasaritul zilei peste sat
Cu razele-i arzânde-n cai rebele.
Un rasarit ori un apus de soare,
Scapându-si focul rosu în izvor,
Te fac mereu sa duci un vesnic dor,
Când pleci din cuibul tau peste hotare.
E-o crima, dragii mei, o crima mare
Sa parasesti pe veci un Colt de Rai
Chiar de nu uiti al mamei tale grai –
Te arde-un foc nostalgic, te doboara.
Departe întelegi ca fara margini
Adori si floricica cea de spin;
Pe unde nu te-ai duce esti strain,
Chiar de topesti iubirea-n dulci imagini.
Ca niste stele-s toate, fara seama –
Ostiri de frunze-n adieri de vânt
E-o frumusete rara pe pamânt,
Când în Moldova înfloreste poama.
24 aprilie 1998, Karaganda
