(Continuare din numarul din 10 februarie)
Impulsul pentru lovitura de la 23 august 1944 a fost oferit de infrangerea suferita de Axa la Stalingrad in ianuarie 1943. In cursul contraofensivei sovietice, doua armate germane, doua armate romane si una italiana au fost decimate. Pierderile romanesti in perioada 19 noiembrie 1942 – 7 ianuarie 1943 s-au cifrat la 155.010 morti, raniti si disparuti, majoritatea celor din urma fiind luati prizonieri36. Acest numar reprezenta peste o patrime din efectivele romanesti angajate pe Frontul de Rasarit. Hitler a pierdut initiativa in razboiul impotriva Uniunii Sovietice, iar fortele sale au inceput sa fie impinse inapoi in Europa. Consecintele bataliei de la Stalingrad au fost tot atat de importante si pentru Antonescu. Si-a dat seama atunci ca Hitler nu mai putea castiga razboiul. La sfatul Sefului Marelui Stat Major, Ilie Steflea, in mod intelept el nu isi angajase toate fortele in campaniile din Uniunea Sovietica, pastrand o jumatate din ele in rezerva pentru a apara integritatea teritoriala a tarii. Dat fiind ca situatia militara se deteriora continuu, Antonescu a permis inceperea unor tatonari in vederea incheierii pacii prin vicepresedintele Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu, sau prin Iuliu Maniu, dar toate aceste sondaje au esuat din cauza insistentelor anglo-americane in vederea “capitularii neconditionate”, anuntata de Roosvelt si acceptata de Churchill la Conferinta de la Casablanca, in ianuarie 1943. Acceptarea capitularii neconditionate de catre romani, fie de Maniu, fie de Antonescu, a fost o piatra de incercare in cursul tuturor negocierilor ulterioare dintre reprezentantii lui Maniu si Aliati la Cairo, in primavara anului 1944. Totusi, demersurile facute in decembrie 1943 de oficialitatile sovietice pe langa diplomatii romani de la Stockholm sugerau ca guvernul sovietic dorea sa stabileasca contacte independente cu Antonescu si Maniu si ca era pregatit sa accepte mai putin decat o capitulare neconditionata. S-a creat astfel o situatie curioasa, in care atat guvernul roman cat si opozitia cautau sa obtina cele mai avantajoase conditii posibile pentru un armistitiu in negocieri paralele, unele la Cairo, cu toti Aliatii, si altele la Stockholm, doar cu rusii. Deloc surprinzator, atat Antonescu, cat si Maniu credeau ca sunt in masura sa negocieze o capitulare neconditionata, de unde si neintelegerea care s-a iscat intre Aliati si Maniu si iritarea crescanda a britanicilor fata de acesta din urma. Maniu dorea unele asigurari in privinta conditiilor pe care le-ar putea obtine inainte de a-si face vreun plan in legatura cu rasturnarea lui Antonescu si era deosebit de preocupat sa impiedice ocuparea de catre sovietici a Romaniei. Rusii, pe de alta parte, au adoptat o pozitie mai pragmatica, in sensul ca era mai realist sa trateze cu Antonescu, dat fiind ca acesta detinea controlul armatei si o intoarcere de 180 de grade a acestuia impotriva germanilor ar fi inlaturat necesitatea unei lovituri de stat din partea opozitiei. In ceea ce il priveste, Antonescu, constient de fragilitatea integritatii teritoriale a Romaniei in fata inaintarii sovietice, a cautat sa obtina conditii de armistitiu care sa garanteze independenta Romaniei in raport cu autoritatile sovietice. Dar, cu cat Antonescu intarzia mai mult, cu atat Armata Rosie ajungea mai aproape si cu atat era mai mare primejdia ocuparii tarii. Doar Regele Mihai si consilierii sai pareau sa-si dea seama ca Stalin era tentat sa nu fie de acord cu conditiile de armistitiu daca ii reusea manevra de a le impune prin forta militara. Refuzul lui Antonescu de a accepta ceea ce dupa parerea sa erau termeni nesatisfacatori din partea Aliatilor, asociat cu retinerea sa in calitate de ofiter de a abandona aliatul german, care era acum in defensiva, l-au determinat pe Rege, de comun acord cu liderii opozitiei, sa puna la cale rasturnarea acestuia. Tanarul rege este cel care a luat initiativa arestarii lui Antonescu in dupa-amiaza zilei de 23 august 1944, scotand astfel Romania din Axa. A fost una dintre multele tragedii din istoria romanilor faptul ca principalii arhitecti ai loviturii de la 23 august 1944, Regele Mihai si liderii democrati, au rasturnat o dictatura militara doar pentru a fi practic rasturnati ei insisi, in decurs de sase luni, de alt regim totalitar incipient. In zona sovietica a Germaniei si in Polonia, unde pustiirile razboiului inlaturasera toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu sa-si aduca la putere partidele comuniste clientelare, dar in Romania impunerea unui nou regim necesita inlaturarea structurilor care mai supravietuiau. Lovitura Regelui Mihai a preintampinat orice miscare sovietica de a pune mana pe putere, si atunci cand, opt zile mai tarziu, trupele sovietice au intrat in Bucuresti, au gasit un guvern roman fara vreo reprezentare semnificativa comunista, dispus sa negocieze un armistitiu si sa tina alegeri. Lovitura de stat a avut un impact crucial asupra cursului proiectat de Stalin pentru Partidul Comunist Roman. Aceasta a facut cu putinta si aducerea lui Dej in primele randuri ale evenimentelor politice, lansandu-l pe drumul catre putere. Dat fiind ca Dej a aparut mai intai ca lider al acelei aripi a partidului care era cel mai strans implicata in lovitura, iar apoi a continuat sa-si asigure dominatia asupra intregului partid, loviturii i s-a acordat un rol cardinal in Istoria PCR. Chiar inainte ca Dej sa-si realizeze suprematia in cadrul partidului si sa fie in stare sa controleze istoriografia acestuia, tovarasii sai comunisti au incercat sa nege meritele Regelui si ale principalelor partie democratice in lovitura de stat, asumandusi-le in exclusivitate, revendicand prin aceasta legitimitatea regimului lor. In acest scop, rolul comunistilor romani in lovitura de stat a fost in mod deliberat exagerata de catre partid. Regele Mihai a fost minimalizat, atribuindu-i-se pozitia de simplu spectator. In aceste eforturi, apologetii comunisti au fost sprijiniti de suprimarea de catre autoritatile comuniste a oricaror relatari ale loviturii care nu se potriveau cu scenariul lor despre evenimente. De aceea, relatarile participantilor-cheie la evenimente, si anume cele ale Regelui si ale membrilor anturajului sau care au fugit in Occident, descriind actul crucial al regelui de a-l aresta pe maresalul Antonescu la 23 august 1944, au fost in mare parte necunoscute in Romania inainte de rasturnarea regimului comunist37. Din descrierea pregatirilor pentru lovitura si realizarea ei reiese faptul ca membrii Partidului Comunist au reprezentat doar una din partile implicate. Contributia lor a fost definita printr-o serie de argumente. Ca partid ce se bucura de putin sprijin popular in Romania, importanta comunistilor in modelarea viitorului tarii depindea de influenta pe care principalul lor chezas, Stalin, putea sa o exercite in treburile romanesti. Pe masura desfasurarii, aceasta importanta s-a amplificat datorita inaintarii Armatei Rosii. Includerea reprezentantilor Partidului Comunist Roman in Blocul National Democrat reprezenta deci in mare masura o politica rationala, fiind considerata de catre Rege si de catre principalii lideri ai opozitiei ca plina de tact, tinand seama de patrunderea iminenta a Armatei Rosii pe pamantul Romaniei si de locul de frunte pe care l-ar avea Uniunea Sovietica in determinarea conditiilor armistitiului. Dar, spunand acest lucru, comunistilor li s-a permis sa joace un rol mai mare in lovitura datorita neglijentelor celorlalte partide, la care s-a adaugat o mai buna organizare a comunistilor in seara loviturii. Patrascanu a fost primul reprezentant de partid care a aparut la Palat la 23 august; Maniu si Bratianu nu au putut fi contactati, iar Bodnaras si “Garzile sale Patriotice” au constituit singura militie civila apta sa soseasca pentru a-l lua in primire pe Antonescu. Aceste fapte au fost folosite de catre comunisti in sprijinul pretentiei lor exagerate de a fi avut rolul de frunte in lovitura de stat. Lovitura de stat de la 23 august a transformat statutul Partidului Comunist Roman. La inceputul anului 1944, dupa douazeci si trei de ani de existenta, partidul mai era inca o mica grupare politica, plina de factiuni, cu o rezonanta efectiv redusa sau chiar fara a o avea deloc in Romania, cu o conducere raspandita in trei centre principale si constrans sa tina seama de orientarile politice hotarate la Moscova, relevante mai curand pentru strategiile politice sovietice decat pentru conditiile politice romanesti. In toamna aceluiasi an, PCR devenise un factor influent pe scena politica romaneasca. La sfarsitul anului 1944 fusese propulsat in prim-planul evenimentelor
de catre puterea de ocupatie sovietica, iar rivalitatile sale fractioniste au fost estompate de necesitatea pregatirii sale in vederea rolului ce-i fusese dat de Stalin in viitorul Romaniei. Pentru a se adapta acestui rol, comunistilor le-a venit greu sa se dezbare de mostenirea clandestinitatii. Personalitatile sale de frunte erau, ca si in alta parte, obisnuite cu dogmatismul si disimularea. Constienti de epurarile staliniste din 1937 si 1938, Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au considerat prefacatoria un element important de supravietuire, si aceasta avea sa caracterizeze intreaga lor lupta pentru conducerea partidului. Pozitia externa a Romaniei imediat dupa lovitura de stat era aceea a unui stat independent ce ducea un razboi impotriva fostilor sai aliati, de partea fostilor sai dusmani. La intrarea lor in Bucuresti, la 30 august, trupele sovietice au gasit un guvern interimar pregatit sa negocieze un armistitiu si sa tina alegeri libere. Britanicii au propus ca in virtutea Conventiei de Armistitiu sa fie constituita o Comisie Aliata de Control care sa supravegheze aplicarea termenilor acesteia, insa hotararea sovieticilor de a avea cuvantul determinant in aceasta problema s-a materilizat in proiectul de armistitiu din 31 august, in care se afirma ca termenii vor fi adusi la indeplinire “sub controlul Inaltului Comandament Sovietic, denumit aici mai jos Inaltul Comandament Aliat (Sovietic), actionand in numele Puterii Aliate”. Ca pentru a sublinia ideea, ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, in convorbirea cu ambasadorul american, Averell Harriman, a lasat sa se inteleaga ca aliatii occidentali pot avea contacte politice
cu guvernul roman doar prin intermediul rusilor38. Rusii au refuzat sa faca concesii in orice problema de principiu din proiectul lor de propuneri, fata de britanici si de americani. Au fost neclintiti in hotararea lor de a fixa o suma precisa de despagubiri, iar ambasadorului britanic si cel american li s-a comunicat de catre guvernele lor sa fie de acord cu propunerile sovietice, daca acestia din urma refuzau sa cedeze, pentru a le da romanilor impresia de unitate. Delegatia romana, condusa de Lucretiu Patrascanu, sosise in capitala sovietica la 29 august, insa ciorovaiala dintre aliati era in toi, ceea ce a facut ca termenii de armistitiu conveniti sa nu-i fie prezentati inainte de 10 septembrie. Daca rusii sperau ca il vor gasi pe Patrascanu, in calitatea sa de comunist, mai docil in cursul discutiilor, se inselasera, iar schimburile aspre de cuvinte cu Molotov s-ar putea sa-l fi evidentiat ca o persoana lipsita de incredere in ochii Kremlinului39. Conventia a fost semnata la 13 septembrie, la orele 3 dimineata40.
36 « Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial » , vol. 1, Bucuresti, Editura Militara, 1989, p. 489.
37 Printre acestea se numara A. G. Lee, “Crown Against Sickle”, Londra, Hutchinson, 1950; R.H. Markham, “Rumania under the Soviet Yoke”, Boston, Meador Publishing, 1949. Istoriografia loviturii de stat este prezentata R.P. King, “A History of the Romanian Communist Party”, Stanford, Hoover Institution Press, 1980, pp. 40-43 si M. Shafir, “Romania. Politics, Economics and Society”, Londra, Frances Pinter, 1985, pp. 30-37.
38 Paul D. Quinlan, “Clash Over Romania, British and American Policies towards Romania”: 1938-1947, Los Angeles, American-Romanian Academy of Arts and Sciences, 1977, pp. 106-107.
39 Minuta celei de-a doua intalniri dintre delegatia sovietica, britanica si americana si delegatia romana privind termenii Armistitiului, tinuta la 11 septembrie la orele 12, arata frictiunile dintre cei doi. Iata un exemplu: Domnul Molotov a facut observatia ca Romania fusese invinsa si ca trebuie sa recunoasca acest lucru. Aceasta trebuie inclusa in termenii Armistitiului. Domnul Patrascanu a cautat sa demonstreze ca prezentul guvern roman nu era acelasi cu cel care dusese razboiul impotriva rusilor. Acel guvern fusese rasturnat. Domnul Molotov a subliniat ca Romania a cerut armistitiu doar dupa ce fusese fortata sa procedeze astfel de spargerea frontului roman de catre Armata Rosie. Discutia a luat sfarsit. Prembulul exista in forma sa actuala: n-ar adauga decat ca Armistitiul va fi semnat de maresalul Malinovski. Domnul Patrascanu a spus ca romanii dorisera sa accepte armistitiul inca din luna iulie. Domnul Molotov a afirmat ca dorinta este un lucru, iar actiunea altul (PRO, FO 371/44011, filele 22-25; vezi si V. F. Dobrinescu, “Romania si organizarea postbelica a lumii”, 1945-1947, Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1988, p. 199. Minuta diplomatica romana a negocierilor a fost publicata in G. Buzatu, “Romania cu si fara Antonescu”, Iasi, Editura Moldova, 1991, pp. 259-271.
40 Datata, totusi, cu ziua de 12.
