Cartea lui Theophil Magus

Nascut in 1953 si stabilit in Statele Unite din 1999, Leonard Oprea este autorul unei opere originale, salutata elogios, printre altii, de Liviu Antonesei, Mircea Mihaies, Vladimir Tismaneanu si Andrei Codrescu. Inainte de 1989, scriitorul a avut un traseu de disident si, drept urmare, unele dintre cartile sale scrise in vremea aceea n-au putut fi publicate decat dupa caderea comunismului. Adevarata consacrare i-a adus-o insa trilogia Theophil Magus: „Cele Noua invataturi ale lui Theophil Magus despre Magia Transilvana”, Polirom, 2000, „Cartea lui Theophil Magus sau 40 de povesti despre om”, Polirom, 2001, „Meditatiile lui Theophil Magus sau Simple Cugetari Crestine la inceput de Mileniu III”, Polirom, 2002.
Theophil Magus, din prima parte a trilogiei, este un personaj straniu, care apare salvator intr-un moment de cumpana, cand scriitorul este urmarit indeaproape si pe cale sa fie prins de militieni si de agentii de Securitate. “In noaptea intunecoasa l-am vazut precum in lumina unei zile senine. Poate s-a intamplat asta din cauza ochilor stralucitori ca niste carbuni aprinsi, a fruntii inalte, a pletelor si barbii de omat… Poate datorita faptului ca era imbracat intr-o camasa de lana alba, lunga pana la glezne.” Aparand pe neasteptate de mai multe ori in viata autorului, spre a-l ajuta sau spre a-i prezice viitorul, Theophil Magus devine mentorul acestuia in cunoasterea unei complexe traditii magice transilvanene, “traditia klistai-lor, stravechii calugari getodaci”. Tot el ar fi apoi autorul celor 40 de povesti despre om din volumul al doilea si al meditatiilor crestine din volumul al treilea… Vorbindu-se despre literatura lui Leonard Oprea, s-au adus in discutie numele lui Luis Borges, Paulo Coelho, precum si al controversatului scriitor si antropolog brazilian – sau peruan, potrivit documentelor oficiale – Carlos Castaneda (1925-1998) care, initiat de un saman indian din tribul yaqui in practice vrajitoresti, a devenit mai apoi un autor de lucrari “new age” cu mare succes comercial. Sunt trei nume care sugereaza o parte din familia spirituala a lui Leonard Oprea si poate c-ar trebui sa adaugam numele portughezului Fernando Pessoa, daca-l consideram pe Theophil Magus un heteronim si nu doar o simpla conventie literara, precum si al lui Vladimir Colin, autor prestigios la vremea lui, in deceniile 6-8 ale secolului trecut, de naratiuni stiintifico-fantastice si de basme. (Leonard Oprea a intemeiat in anii ‘90, pe cand se afla inca in tara, o fundatie culturala “Vladimir Colin”, iar “Theophil Magus” il evoca pe Colin intr-una dintre cele mai frumoase si mai sensibile naratiuni ale sale, „Poveste despre Imposibila Oaza”.) Apropierile acestea, care, desigur, nu presupun nicio judecata de valoare, pozitiva sau negativa, ne sugereaza natura mesajelor la care avem acces parcurgand trilogia lui Leonard Oprea. Acestea fiind zise, „Povestile despre om” sunt, in contextul literaturii romane actuale, relativ insolite. Caracterul lor aparte provine nu din inovatii la nivelul discursului sau al structurii narative, ci din tentativa, reusita cand autorul recurge consecvent la registrul stilistic adecvat, de a utiliza canavaua stilistica traditionala si simpla a basmelor, pildelor si snoavelor populare pentru dezvoltarea unor mesaje de elaborare complexa, presupunand eruditie si reflexie metodica. “Povestile”, foarte concise, foarte dense, se desfac, fiecare, dintr-un embrion de experienta spirituala – religioasa, artistica ori filozofica – si alcatuiesc un ansamblu in care se intalnesc obsesiile, dramele si bucuriile lumii de azi, in conjunctie cu teme si motive crestine, iudaice, arabe, budhiste etc. Totul este incununat de o aura de fantastic. Textele incep, de regula, abrupt, intrarea in subiect se face repede, fara fraze terne, interesul cititorului este captat de la primele cuvinte, caci Leonard Oprea are darul – pe care prozatorii obsedati de experimente il trateaza cu o inutila condescendenta – de a povesti frumos, coerent, atragator, cu o impresionanta eficacitate a mijloacelor stilistice. Iata, de exemplu, admirabila „Poveste de Craciun”, unde in nici trei pagini prozatorul recreeaza un univers medieval pitoresc, forfotitor de viata, mistic si nefericit, cutreierat de toate nenorocirile pe care Dürer le-a fixat intr-un tablou celebru, de seceta, foamete, razboaie, epidemii de ciuma; sau „Poveste despre Lazar” unde tragedia christica este evocata intr-un stil vag arhaic si sensibil ce satisface, s-ar zice, canonul clasic de demnitate si inaltime in raport cu subiectul; or „Povestea lui Abul Hassan”, o pilda carturareasca in care reinvie, de asemenea in randuri putine, dar extrem de dense, atmosfera Bagdadului din epoca de gratie a culturii arabe. Alteori temele si motivele biblice sunt inserate in naratiuni volatile, apropiate de snoave, cu dialoguri vii, in care prevalente sunt umorul si ironia ingaduitoare. Relaxarea autorului nu esueaza insa in facilitate, fiindca dincolo de stilul acesta usor, de badinerie alerta, se intrevede nu rareori un sambure de reflexie grava. Astfel, in „Poveste despre revelatie”, patania lui Itic Abramovici, “un om tare cumsecade si cinstit”, dar vaicaret si temator, un personaj parca desprins din scheciurile populare despre evrei, sugereaza, prin concluzia inteleapta a rabinului (“Vezi Itic, daca ai fi simtit altfel, ar fi fost o revelatie. Dar asa a fost doar un vis”) un mesaj important, augustinian. Privilegiul gratiei – al revelatiei – nu este la indemana oamenilor obisnuiti. La fel, in „Poveste despre Domnul nostru”, nefericirea intrucatva comica a unui alt Itic si a lui Rabbi Copel – ai caror fii se crestineaza – se risipeste in final, cand Dumnezeu i se arata rabinului spre a-i spune ca nu este suparat, intrucat si propriul sau fiu s-a crestinat! Relatarea necazului lui din care face parte si Dumnezeu este, in fond, o parabola despre universalismul crestinismului. Un tratament literar deosebit, dar cu un mesaj asemanator se intilnea la Blaga, in ciclul lui Pan, unde zeul pagan si agrest descoperea indurerat ca si ultimul lui prieten, paianjenul s-a crestinat, intrucat poarta pe spate o cruce. Mai putin importante sunt “povestile” in care Leonard Oprea se opreste asupra unor subiecte jurnalistice: „Poveste despre un scriitor” (distinctia dintre literatura commerciala si cea autentica) „Poveste despre romani” (o anecdota cam prea lunga despre superficialitatea romaneasca) sau „Poveste din zona crepusculara” (tot o anecdota, de data asta rurala, intrucatva macabra, drapata artificial in parabola) si alte cateva de un calibru asemanator. Nu felul cum sunt scrise ar fi in discutie, fiindca la lectura textul este agreabil, ci nepotrivirea cu conventia literara stabilita de scriitor in titlul solemn si producator de reverberatii: „Cartea lui Theophil Magus sau 40 de povesti despre om…”