(continuare din 31 martie)
ROMANIA SUB REGIMULCOMUNIST
(decembrie 1947 decembrie 1989)
1. Dominatia sovietica si dictatura comunista (1947 1955)
Crearea statului totalitar
Fidelitatea unitilor fata de Biserica lor a avut drept consecinta o brutala campanie de distrugere a acesteia. Ultimele cifre disponibile de dinaintea suprimarii ei indicau 1,5 milioane de uniti, ce dispuneau de 1.725 biserici. Biserica a fost creata in 1699, aderentii ei practicau ritul grec, dar recunosteau suprematia Papei. Acest fapt era suparator atat pentru ortodocsi, cat si pentru comunisti. Unirea cu Roma era infierata in publicatiile oficiale din perioada comunista drept “antinationala si antiistorica”, intrucat rupsese unitatea poporului roman. Cu ajutorul Bisericii Ortodoxe, regimul a manipulat contopirea in 1948 a celor doua Biserici, proces in care a fost folosita Securitatea pentru a smulge consimtamantul clerului unit. Aceia care s-au opus contopirii au avut parte din plin de atentiile Securitatii. Bisericile unite au fost predate Bisericii Ortodoxe, in timp ce manastirile au fost inchise. Existenta legala a Bisericii Unite s-a incheiat la 1 decembrie 1948; diocezele si institutiile sale au fost desfiintate, iar cladirile sale incredintate Bisericii Ortodoxe. Argumentele istorice au fost readuse pe tapet cu regularitate de-a lungul anilor ceausisti, intrucat pozitiile ultranationaliste cereau mobilizarea in jurul partidului de catre aparatul de propaganda a unei “natiuni” unitare, nedivizate, “stransa in jurul fiului sau unic”. Nu este nici un accident ca unii preoti ortodocsi au jucat rolul de marioneta a ventricolului Ceausescu, in special mitropolitii succesivi din Transilvania ale caror eparhii primisera bisericile unite confiscate si alte proprietati ce nu fusesera nationalizate in 1948 si ale caror parohii fusesera marite de sutele de mii de uniti carora li se interzisese sa se roage in propriile biserici.
Securitatea si represiunea comunista
Valuri dupa valuri, teroarea cuprindea Romania. Marin Jianu, secretarul general al Ministerului de Interne, si Alexandru Nicolski, anchetatorul sef, au primit ordinul sa insceneze un numar de procese de sabotaj si spionaj. Primul din aceasta serie a inceput la 24 mai 1948, cand sase industriasi, in frunte cu Anton Dumitriu si Radu Xenopol, au fost acuzati in grup de sabotarea propriilor lor mine in scopul de a crea o criza energetica in tara. Trei luni mai tarziu, Pintilie Bodnarenko, un agent N.K.V.D. de origine ucraineana, care isi romanizase numele luandu-si-l pe acela de Gheorghe Pintilie, a devenit seful structurii rebotezate Directia Generala a Securitatii Poporului (D.G.S.P.) sau, pe scurt, Securitatea.
Securitatea era impartita din punct de vedere administrativ in departamente, numite “directii”, acoperind intreaga tara. Fiecare regiune avea sa dispuna de birouri regionale, orasanesti si comunale. La inceput, S.S.I. lucra in paralel cu directiile raspunzatoare in materie de contrasabotaj si investigare penala. Noul nume semnala o noua misiune incredintata Securitatii. Rolul sau, potrivit decretului de infiintare nr. 221/30 august 1948, era de “a apara cuceririle democratice si a asigura securitateaRepublicii Populare Romane impotriva complotului dusmanilor. Apararea “cuceririlor democratice” externi si interni” (84) insemna mentinerea comunistilor la putere si, astfel, noua Republica Populara Romana s-a autocertificat in mod oficial drept un stat politienesc. Conducerea superioara a Securitatii era alcatuita in totalitate din agenti ai serviciilor de securitate sovietice (85). Cu toate acestea, activitatile lor au fost supravegheate de consilieri ai Ministerului sovietic al Securitatii Statului (86).
Brutalitatea era trasatura caracteristica a oamenilor alesi de Moscova pentru a conduce Securitatea din Romania. Comportamentul, atat al lui Pintilie, cat si al lui Nicolski, vorbeste de la sine. Cel dintai, ca sef al Sectiei Politice si Administrative a Comitetului Central, in ale carei atributii intra si securitatea partidului, a dus la indeplinire sentinta de condamnare la moarte data in cazul fostului secretar general al P.C.R., Stefan Foris, in 1946. Pintilie l-a omorat pe Foris zdrobindu-i teasta cu o bara de fier. Apoi a dat instructiuni pentru uciderea mamei lui Foris. Aceasta a fost inecata in raul Cris, cu pietre de moara legate in jurul gatului (87).
In ciuda secretului in care era invaluita activitatea personalului de Securitate, reputatia lui Nicolski in privinta brutalitatii i-a adus dubioasa favoare de a fi devenit primul ofiter. Intr-o declaratie superior cunoscut si in afara Romaniei (88) facuta la Paris, in ianuarie 1949, Adriana Georgescu Cosmovici, o femeie de 28 de ani, arestata la Bucuresti in iulie 1945, pe motivul ca ar fi apartinut unei miscari de rezistenta, a relatat cum “anchetatorii politiei secrete comuniste” au batut-o in mod repetat cu un saculet de piele umplut cu nisip, cum au lovit-o cu capul de pereti si cum au pocnit-o in fata si in barbie pana cand a ramas doar cu sase dinti in maxilarul de jos. Ea a indicat numele a trei anchetatori, care au amenintat-o cu armele: Stroescu, Bulz si Nicolski (89).
Consulatarea cifrelor primare pastrate in arhivele Ministerului de Interne indica faptul, in legatura cu efectivele Securitatii, ca numarul ofiterilor din cele zece directii nationale era, la scurt timp dupa infiintare, de 1.148, din care 848 erau inregistrati ca personal de secretariat sau muncitori manuali. Cei din urma aveau toti grade militare, precum acela de sergent major, fie ca erau dactilografe, soferi, instalatori sau chelnerite. Cele 13 directii regionale foloseau 2.822 ofiteri, aproximativ doua treimi dintre acestia indeplinind munci manuale sau lucrand ca personal auxiliar. In 1956, numarul lor crescuse la 13.155 ofiteri si 5.649 angajati civili. Aceste cifre nu include reteaua de informatori care a permis Securitatii sa functioneze atat de eficient.
Consilierii sovietici erau atasati pe langa fiecare dintre directiile nationale pentru a supraveghea instruirea celor recrutati dintre romani si pentru a monitoriza activitatea lor; comunicarea se realiza prin interpreti, multi dintre acestia provenind din Basarabia. Accentul era pus pe cadrele de incredere. In ochii consilierilor sovietici, romanii instruiti erau considerati in general nesiguri si compromisi din cauza aliantei regimului antonescian cu Germania. In plus, foarte putini romani se aratasera entuziasmati de Partidul Comunist Roman inaintea propulsarii acestuia la putere, in timp ce, dimpotriva, membrii minoritatilor etnice o facusera. Ca atare, nu trebuie sa surprinda faptul ca vom gasi in posturile superioare din Securitate mai multi indivizi recrutati din cele doua categorii de persoane: din randul minoritatilor etnice si din acela al muncitorilor manuali necalificati.
La inceputul anului 1949, au fost infiintate alte doua organe ale sistemului de securitate. La 23 ianuarie a fost creata Directia Generala a Militiei, chemata sa inlocuiasca Politia si Jandarmeria, iar la 7 februarie au fost infiintate trupele de securitate. Ambele organizme au fost plasate sub autoritatea Ministerului de Interne. Printre indatoririle Militiei era si aceea de a emite permise de sedere, ceea ce ii facilita sarcina de reglementare a miscarii populatiei, de monitorizare a suspectilor si de pregatire a deportarilor. Potrivit datelor estimative, Militia avea in anul 1953 un efectiv de 40.000 de oameni, in timp ce efectivul trupelor de securitate era de 55.000 de ofiteri si soldati, organizati in brigazi si echipati cu artilerie si tancuri. Principalele indatoriri ale trupelor de securitate erau mentinerea ordinii in principalele centre industriale si inabusirea oricarei rezistente fata de masurile guvernamentale, precum colectivizarea, confiscarea de bunuri si proprietati. In tot deceniul al saselea, aceste trupe au fost chemate sa anihileze rezistenta partizanilor din zonele de munte si au fost folosite sa pazeasca lagarele de munca.
Un cadru legal pentru actiunile Securitatii, ale Militiei si trupelor de securitate a fost oferit de un nou sistem al Justitiei, a carui principala caracteristica era subordonarea fata de partid si de stat. Potrivit articolului 65 al Constitutiei Republicii Populare Romane, adoptata in 1952, rolul Justitiei era acela “de a apara regimul de democratie populara si cuceririle oamenilor muncii, de a asigura respectarea legalitatii populare, a proprietatii publice si a drepturilor cetatenilor”. Judecatorii erau asistati de “asesori populari” numiti de partid. Curtea, reprezentata de judecatori si asesori, avea puterea de a interveni in toate procesele si de a prezenta probe, precum si de a desemna avocatii apararii, al caror rol se limita in mare parte la formularea de scuze pentru pretinsele delicte ale acuzatului. Cabinetele particulare de avocati erau interzise.
(continuare in numarul urmator)
Dennis Deletant
Copywright Academia Civica
Note:
84 Organizarea si functionarea organelor Ministerului de Interne de la infiintare pana in prezent, Bucuresti, Ministerul de Interne, 1978, p. 106 (sapirogravura).
85 Cu doua saptamani in urma, la 15 august, generalul-locotenet Gheorghe Pintilie fusese numit prin decret director al DGSP. La 1 septembrie au fost numiti doi directori adjuncti, cu gradul de general-maior. Acestia erau Alexandru Nicolski, evreu basarabean, vorbitor de limba rusa, si Vladimir Mazuru, ucrainean din Bucovina de Nord (mai tarziu ambasador in Polonia). Toti trei erau ofiteri ai NKGB Comisariatul Poporului al Securitatii Statului din U.R.S.S, care in 1946 a fost ridicat de la statutul de comisariat la cel de minister, devenind MGB Ministerul Securitatii Statului; in acelasi timp, NKVD Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne a devenit MVD Ministerul sovietic pentru Afaceri Interne.
86 Un corp de consilieri sovietici ai MGB supraveghea activitatea tinerei DGSP. Consilierul Sef MGB la Bucuresti, din 1949 pana in 1953, a fost Alexandr Saharovski, care in 1956 a devenit seful Directiei I a KGB. Amabasadorul sovietic la Bucuresti, Serghei Kavtaradze, numit in 1948, a intrat sub autoritatea nou-constituitului KI (serviciul de contrainformatii), condus de Viaceslav Molotov si de catre adjunctul sau, Fedotov, incredintandu-i-se controlul rezidentilor civili (fosti MGB) si militari (fosti GRU) din Bucuresti. In 1949, Molotov a fost urmat in functia de ministru de Externe si in cea de presedinte al KI de catre Visinski, un lingau al lui Lavrenti Pavlovici Beria, sef al NKVD intre 1939 si 1946, iar din 1946, vicepresedinte al Consiliului de Ministri.
87 V. Tismaneanu, The Tragicomedy of Romanian Communism, in “East European Politics and Societies”, vol. 3 nr. 2 (primavara 1989), p. 350, nota 47.
88 Numele adevarat al lui Alexandru Nicolski era Boris Grunberg. S-a nacut la 2 iunie 1915, la Chisinau, cel mai important oras al Basarabiei, aflata pe vremea aceea sub stapanire ruseasca. In 1932 a intrat in organizatia UTC din orasul sau, iar in anul urmator a fost detinut timp de doua saptamani de catre Siguranta. Intre 1937 si 1939 a efectuat serviciul militar intr-un regiment de transmisiuni din Iasi, iar dupa lasarea la vatra a obtinut o slujba la Societatea de Telefoane din Chisinau. In decembrie 1940, sase luni dupa anexarea sovietica a Basarabiei, a fost recrutat de NKVD si mutat la Cernauti, unde a urmat un curs de instruire pentru agentii Directiei de Informatii Straine (INU) si NKVD. Echipat cu acte de identitate false pe numele Vasile Stefanescu, a fost trimis peste granita la 26 mai 1941 pentru a culege informatii in legatura cu miscarile de trupe romanesti. Dupa doua ore a fost arestat de granicerii romani. Potrivit procesului verbal al interogatoriului, cunostintele sale rudimentare de limba romana i-au tradat identitatea straina, asa ca s-a dat drept rus, cu numele de Alexandru Sergheevici Nicolski. Afost judecat pentru spionaj in iulie 1941 si condamnat la munca silnica pe viata. Afost intemnitat la Ploiesti, apoi mutat la Aiud alaturi de alti spioni sovietici, printre care Vladimir Gribici, Simion Zeigher si Afanasie Sisman, care au ramas cu totii in Romania dupa eliberarea lor in august 1944. In octombrie 1944, Nicolski a intrat in Politie (Directia Generala a Politiei) si dupa instalarea guvernului Groza in martie 1945 a fost numit sef al Corpului Detectivilor. La 17 aprilie 1947 a fost numit inspector general al Politiei de Siguranta, iar dupa infiintarea DGSP, in anul urmator, a devenit unul dintre adjunctii lui Pintilie. In 1953, i-a fost incredintat postul de secretar general al Ministerului de Interne (“Cuvantul”, nr. 112-115, martie-aprilie 1992); ii sunt indatorat lui Claudiu Secasiu pentru localizarea acestor articole.
89 Suppression of Human Rights in Romania. Washington D.C., Comitetul National Roman, 1949, p. 65. Documentele publicate dupa moartea lui Nicolski, la 16 aprilie 1992, sugereaza ca in iulie 1949 a ordonat uciderea unui numar de sapte detinuti pretinsi conducatori ai miscarii de rezistenta anticomunista, in tranzit de la inchisoarea Gherla (“Cuvantul”, nr. 119, mai 1992, p.6).
