ROMANIA SUB REGIMUL COMUNIST
(decembrie 1947 decembrie 1989)
1. Dominatia sovietica si dictatura comunista (1947 1955)
Lupta interna de partid
Metodele folosite pentru eliminarea opozitiei in intreaga tara si pentru asigurarea supunerii ei fata de regim au inceput sa fie folosite de catre conducatori in lupta lor pentru putere in interiorul Partidului si in afara lui. In acest proces, Securitatea a jucat un rol important. Comportamentul brutal al lui Pintilie si al tovarasilor sai apropiati a inculcat in randurile Securitatii o cultura a violentei, care a generat frica nu numai printre opozanti, ci si printre activistii de partid, care incercasera sa justifice teroarea politieneasca si ale caror personalitatii conducatoare, si anume Teohari Georgescu, Ana Pauker si Vasile Luca, devenisera victimele acestei terori. Modelul acestei actiuni, ca de altfel in toate celelalte domenii ale vietii, era Uniunea Sovietica.
Supunerea fata de Moscova la nivelul Securitatii statului, dupa 1944, a fost insotita de o supunere la nivel de partid. Consolidarea puterii lui Gheorghiu-Dej depindea de masura in care acesta reusea sa nu dea stapanilor sai sovietici vreun motiv sa-i puna sub semnul intrebarii loialitatea. In toata perioada 1944-1952, Dej a actionat potrivit scenariilor date de Stalin, insa doar in ultimul an al respectivei perioade i s-a oferit prilejul de a distribui rolurile. Acest lucru a fost demonstrat cu prisosinta in momentul cand a primit ordinul lui Stalin de a-i epura pe sionisti. In afara de impactul politic, epurarea a mai insemnat si o continuare a luptelor interne ce caracterizau istoria P.C.R., revitalizand astfel cultura violentei si a fricii, care cuprinsese societatea romaneasca de sus pana jos in perioada postbelica.
La vremea aparitiei sale pe scena politica a Romaniei postbelice, in conducerea Partidului Comunist erau trei grupuri: cei care ramasesera in tara, cei care se aflasera la Moscova in timpul razboiului, iar din randul celor dintai, se delimitau cei ce se aflasera in inchisori si cei care activasera cu succes in ilegalitate. Primul grup, numit in mod conventional „grupul din tara”, condus de Gheorghiu-Dej, era compus in mare masura din muncitori si activisti intemnitati in perioada grevelor din anii ’30. Acest grup si-a petrecut anii de razboi in lagarul de la Tg. Jiu si includea pe Gheorghe Apostol, Nicolae Ceausescu, Miron Constantinescu, Alexandru Draghici, Teohari Georgescu si Alexandru Moghioros. Cel de-al doilea grup cuprindea pe unii membri ai conducerii comuniste interbelice, care se refugiasera la Moscova pentru a scapa de arestare, de unde si numele lor, „Biroul de la Moscova”. Acest grup era condus de Ana Pauker, membru al Comitetului Executiv al Cominternului si sef al Biroului extern al P.C.R. Ana Pauker a realizat legaturi stranse cu Molotov si Visinski. Printre tovarasii ei se aflau Vasile Luca (Laszlo Luka), Leonte Rautu (Lev Oigenstein) si Valter Roman (Ernst Neulander). Cel de al treilea grup era format din comunisti veterani, care ramasesera in Romania si actionau in ilegalitate. Membrii de frunte erau Stefan Foris, un maghiar care a fost confirmat secretar general al P.C.R. de catre Comintern in 1940, Remus Koffler, Constantin Parvulescu, Iosif Ranghet, Constantin Agiu si Lucretiu Parascanu. Configuratia acestor grupuri a determinat in mare masura obiectivele epurarilor. Nu este clara masura in care ascensiunea lui Dej de la nivelul luptei interne de partid pana Ia conducerea partidului a fost rezultatul propriei sale initiative sau al instructiunilor de la Moscova (cu toate ca este notoriu faptul ca Stalin il prefera pe Dej, intrucat dorea un lider satelit care sa nu fie evreu). Ceea ce arata documentele in mod clar este faptul ca, dantuind dupa muzica lui Stalin, Dej si-a consolidat controlul grupului sau asupra partidului, prin inlaturarea de la conducere a principalilor membri ai „Biroului de la Moscova”, Ana Pauker si Vasile Luca. Dej nu ar fi fost, insa, capabil sa faca acest lucru fara extraordinara sa abilitate de a crea alternative de actiune ca masuri de siguranta impotriva urmatorilor pasi ai lui Stalin.
Caderea Anei Pauker a fost rezultatul procesului de „verificare” a calitatii de membru de partid, care viza eliminarea elementelor „carieriste si oportuniste”. Verificarile au durat din noiembrie 1948 pana in mai 1950. Ele au condus la o epurare a 192.000 de „elemente exploatatoare si dusmanoase”, carora li se acordase calitatea de membru de partid de catre Ana Pauker, in 1945, pe vremea cand raspundea de programul de recrutari in masa (122). In 1950, sionismul inlocuise titoismul ca erezie la ordinea zilei, si din cauza acestui lucru Ana Pauker devenise suspecta. A fost sapata in continuare la alegerile de partid din 13 martie 1951. In spiritul „romanizarii” partidului, care era corolarul miscarii antisemite lansate la ordinul lui Stalin in toate partidele satelite, Dej a reusit sa faca sa fie alesi propriii lui oameni. In mai 1951, la sarbatorirea celei de a 30-a aniversari a partidului, Dej a recunoscut ca Ana Pauker si Vasile Luca erau cei mai vechi membri care au slujit conducerea partidului, iar acestia l-au recunoscut pe Dej ca unicul conducator. Din acel moment, Dej a castigat suprematia.
Arestarea lui Rudolf Slanski, secretarul general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, la 24 noiembrie 1951, ca participant la o „conspiratie” sionista a dat un semnal Anei Pauker ca, in ciuda relatiilor ei stranse cu Stalin si cu Molotov, nu era imuna. Ramane de domeniul speculatiei daca presiunile din partea lui Stalin sau lupta interna pentru putere din cadrul Partidului Comunist din Romania au fost raspunzatoare, intr-o masura mai mare sau mai mica, de atacurile impotriva lui Vasile Luca, Ana Pauker si Teohari Georgescu, la Plenara Comitetului Central din 29 februarie l martie 1952, care au dus in cele din urma la epurarea lor.
Cu toate acestea, putem imprastia indoielile cu privire la interpretarile date epurarilor, in primul rand, ele nu au constituit o manifestare a luptei intre grupul celor „din tara” al lui Dej si grupul „moscovit” al Anei Pauker. Teohari Georgescu, care era de etnie romana si-si petrecuse anii de razboi impreuna cu Dej, a fost inclus si el printre „deviationisti de dreapta”. In al doilea rand, atacul impotriva Anei Pauker nu trebuie vazut doar ca o dovada de antisemitism. Atunci cand a venit ordinul lui Stalin de epurare a presupusilor sionisti in intreg blocul sovietic, faptul ca Ana Pauker era evreica a fost un accident fericit pentru Dej; el a folosit prilejul de a o inlatura nu doar pe Ana Pauker, ci si pe Vasile Luca, care nu era evreu, dar era ungur din Transilvania. In plus, doi dintre acolitii lui Dej in aceasta actiune de profit de pe urma maniei paranoice a lui Stalin privind o „conspiratie” sionista erau ei insisi evrei: Iosif Chisinevski (Roitman), care a devenit o figura proeminenta in Secretariatul partidului, si Leonte Rautu, seful Propagandei de partid. Ca acest grup, la care s-au adaugat Petre Borila si Miron Constantinescu, a fost in stare sa inlature chiar grupul ce se aflase la Moscova in timpul razboiului demonstreaza cat de riscant era sa-ti pui soarta in mainile dictatorului sovietic.
In fine, epurarea nu trebuie interpretata ca un embrion al politicii autonome a lui Dej de la inceputul anilor ’60. Dej s-a aratat nu mai putin stalinist decat Pauker si Luca. La Conferinta Cominform de la Bucuresti, din iulie 1949, Dej a fost acela care a dat glas ideilor lui Stalin de denuntare a lui Tito, iar in iunie 1951 tot el va fi acela care va ordona deportarea sarbilor ce locuiau la granita cu Iugoslavia intr-o zona slab populata din estul tarii. Daca semnalul epurarii venea de la Stalin, identitatea victimelor era de la sine inteleasa, iar Dej n-a facut decat sa se conformeze sfatului consilierilor sovietici. Acuzatiile impotriva „deviationistilor”, asa cum fusesera etichetati Pauker, Luca si Georgescu, au fost pregatite de catre Miron Constantinescu, Iosif Chisinevski si Alexandru Moghioros, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici, principalul dintre acestia fiind Aleksandr Mihailovici Saharovski, consilier sovietic in probleme de securitate in cadrul Ministerului de Interne.
Plenara Comitetului Central, tinuta la 29 februarie-l martie 1952, l-a criticat pe Luca pentru a fi permis „gravele” greseli si „fraude” comise de Ministerul de Finante si Banca Nationala cu ocazia aplicarii reformei monetare in ianuarie. Adoptand o „linie conciliatorista„ si aparandu-l pe Luca, Ana Pauker si Teohari Georgescu au fost implicati in aceste erori (123). La 26-27 mai, Luca a fost exclus din partid. Ana Pauker a fost aspru criticata in aceeasi plenara, dar i s-a permis sa-si pastreze postul de ministru de Externe. Teohari Georgescu a fost eliberat din postul sau de ministru de Interne, inlocuitorul sau, Alexandru Draghici, fusese adjunctul lui Pintilie si succesorul acestuia la sectia Comitetului Central ce se ocupa cu spionarea membrilor de partid.
Preeminenta lui Dej in Partidul Comunist din Romania a fost pecetluita prin numirea sa, la 2 iunie 1952, ca presedinte al Consiliului de Ministri (prim-ministru), functie pe care o cumula cu aceea de secretar general al partidului. De aici inainte va intensifica atacurile impotriva lui Luca, Pauker si Georgescu. Intr-o cuvantare rostita la 29 iunie, el l-a acuzat pe Luca pentru „intarzieri in dezvoltarea industriei grele”, pentru protejarea a mii de chiaburi, ascunsi sub titulatura de tarani mijlocasi, si pentru incurajarea capitalismului si profitorilor. Pauker a fost condamnata pentru obstructionarea organizarii gospodariilor colective, iar Georgescu pentru ca a permis abuzurile comise de catre Luca si de catre Pauker. Pauker si Georgescu au scapat de arestare dar lichidarea politica a celei dintai a progresat cu pasi repezi. Securitatea a lansat o campanie de zvonuri ca Ana Pauker ar avea contacte cu agenturile de spionaj occidentale prin fratele ei care traia in Israel si ca ar avea bani depusi intr-un cont personal din Elvetia. A fost scoasa din toate functiile pe care le ocupa. Asocierea ei cu Stalin si cu Molotov poate sa explice eliminarea ei treptata din viata publica, spre deosebire de arestarea brusca a lui Luca. Modul in care si-a facut iesirea din politica, precum si faptul ca a fost urmata in functia de ministru de Externe de Simion Bughici, evreu si el, arata ca demiterea ei a avut prea putin de-a face cu actiunea antisemita ce inregistra momentul ei de varf la vremea aceea in restul Europei de Rasarit. A fost arestata de Securitate la inceputul lui ianuarie 1953 si interogata cateva saptamani pana la moartea Iui Stalin, cand a fost eliberata. Dupa aceea a dus o viata retrasa la Bucuresti pana la moartea ei, in 1960.
Luca a fost mai putin norocos. A fost torturat, poate pentru a i se smulge marturii care sa-l implice alaturi de Patrascanu. Moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, precum si procesul si executarea lui Beria, in decembrie acelasi an, au deschis calea unei lupte pentru putere la Kremlin si au eliminat implicit presiunile asupra lui Dej in sensul organizarii unui mare proces. Aceasta lupta i-a plasat intr-o stare de confuzie pe conducatorii de partid din statele satelite, dar nu a afectat relatia stapani-servitori. In politica ei interna si externa, Romania, asemenea celorlalte state satelit din Europa de Est, a continuat sa imite Uniunea Sovietica. Dej s-a dovedit pe cat de istet, pe atat de prevazator in exploatarea repercusiunilor succesiunii politice sovietice. Continuand procesele „spionilor” si „teroristilor”, el a putut sa se inarmeze impotriva unor posibile critici de slabire a „vigilentei” fata de dusmanii „imperialisti” si a castigat timp ca sa vada cum batea vantul la Moscova. In momentul in care Hrusciov a fost ales prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, in septembrie 1953, iar Gheorghi Malenkov a fost facut prim-ministru, a devenit clar ca separatia puterilor urma sa fie la ordinea zilei. Aceasta separatie a puterilor din Uniunea Sovietica a fost cea care i-a oferit lui Dej mai mult spatiu de manevra, iar acesta a rezistat presiunilor sovietice de a separa propriile sale puteri de secretar general si de premier, pana in aprilie 1954. Inainte de a face acest lucru, insa, el a luat poate cea mai cinica hotarare din cariera sa, presarata cu acte rusinoase de represiune. Pentru a elimina un rival posibil la puterea sa personala, despre care banuia ca s-ar putea bucura de sprijinul conducerii sovietice „reformiste”, el a ordonat sa se dea curs procesului lui Lucretiu Patrascanu, arestat inca din 1948.
Vulnerabil la neincrederea si invidia conducatorilor sovietici si, in egala masura, ale tovarasilor sai de partid, Patrascanu si-a subminat propria sa pozitie publica prin manifestari necontrolate de patriotism, care, atunci cand erau interpretate ca „sovinism”, apareau in conceptia comunista de atunci ca una dintre cele mai grave crime. Catalizatorul prabusirii sale a fost, cu toate acestea, refuzul lui Stalin de a tolera planurile de creare a unei federatii balcanice (desi comunista) lansate de Gheorghi Dimitrov, conducatorul comunist bulgar, in ianuarie 1948. Aparenta disponibilitate a Romaniei de a se alatura acesteia a fost sever condamnata de Kremlin, iar Partidul Comunist din Romania a primit instructiuni sa se elibereze de „elementele soviniste”.
Note
122. G. lonescu, op.cit., p. 209.
123. G. lonescu, op. cit., p. 210.
