Multi spun ca au imigrat pentru a da copiilor lor ne gandim la copii, am vrut sa aflam daca, intr-adevar, au sansa unui viitor mai bun. Si, pentru ca de 1 iunie cu totii gasit parintii la Montréal ceea ce visau pentru odraslele lor.
“La cei 5 ani si jumatate, fiul meu e cumplit de pretentios. Zice ca toti colegii lui de la «maternelle» au haine de marca si vrea si el la fel. Nu iese pe usa daca nu-l imbracam cu ce vrea. Curand cred ca o sa ne ceara celular. Ne permitem, sigur, sa-i oferim mult mai mult decat in Romania. La inceput, ii faceam toate poftele tocmai fiindca inainte nu puteam sa i le fac. E totusi un copil si e normal sa vrea ce vede la altii, dar ma intreb cum va evolua povestea asta. Pe urma, am impresia ca aici scoala ii lasa cam de capul lor, le da prea multa libertate. Spun din auzite, vom vedea mai tarziu. Sigur, cata vreme el e fericit suntem si noi, insa va trebui sa fim cu ochii in patru!” (Laura, 34 de ani)
“Nu pot sa spun ca am venit in Canada pentru viitorul copilului, al nostru nu era nici in plan cand am plecat. Insa acum, daca ma bucur ca am venit, ma bucur in primul rand pentru el. Are 10 ani, dar se vede ca a fost educat in alt sistem are multa initiativa, isi sustine parerile ferm, cu argumente, e clar mai putin inhibat decat eram noi in raport cu «cei mari». Viseaza sa lucreze la NASA, ca multi alti copii, dar aici chiar nu mi se pare un vis irealizabil, desi sunt constienta ca-si va schimba optiunile de multe ori pana sa ia adevaratele decizii de cariera.” (Corina, 38 de ani)
“Cred ca fiul meu nu se poate plange de nimic. Poate merge oriunde si poate sa-si permita multe. Si eu, si sotia muncim din greu ca sa-i asiguram un viitor asa cum merita, ca e un copil tare bun. Sunt cam nemultumit insa de scoala; la «secondaire» se face foarte putina matematica. In rest e bine, vorbeste quebecheza ca un localnic si e OK si in engleza. Vorbeste, desigur, si romana. Asta e un mare avantaj, sa stii bine mai multe limbi. Si daca termina aici, cu diploma de-a lor, lui ii va fi mult mai usor decat ne-a fost noua. Nu, nu regretam deloc pasul asta; a fost greu, dar a meritat. “ (Liviu, 43 de ani)
“Fetita noastra s-a nascut aici; are 4 ani si sunt mai mult decat multumit cand vad cum evolueaza. In primul rand, rupe deja binisor in franceza, engleza si romana; desi le amesteca, observ ca, pe masura ce creste, le diferentiaza tot mai mult. Apoi, iesind cu ea in parc, de multe ori m-am minunat cat de curate si de bine organizate sunt locurile de joaca, as fi avut acces la asa ceva in Romania? Grija pentru copii aici e evidenta incepand cu nasterea sotiei si ajutorul de care s-a bucurat in perioada postnatala (nu vreti sa stiti ce povesti de groaza a aflat de la prietenele ei care au nascut in Romania), pana la locurile amenajate pentru copii in magazine, scaunele speciale din restaurante, evenimentele distractive si educative organizate tot timpul anului, verdeata, aerul mai curat in fine, as putea spune ca e un copil mai fericit decat ar fi fost traind in Romania. Iar mie sigur mi-e mai usor sa fiu tatic aici.” (Marius, 33 de ani).
“Stiti zicala cu socoteala de acasa care nu se potriveste cu cea din targ? Pana sa vin aici, nu am vazut-o niciodata pe fata mea plangand la intorcerea de la scoala. Mai intai ca au bagat-o la o scoala unde se vorbea doar franceza, iar ea a facut scoala in Bucuresti cu predare intensiva in engleza. Nu intelegea ce o intreaba profii, de ce rad colegii… Pe urma, au incadrat-o gresit si a pierdut cam un an de colegiu… Nu-mi reveneam s-o vad atat de necajita. In sfarsit, a trecut peste toate. Cred ca faceam bine daca veneam mai devreme asa, la varsta liceului, i-a fost ei greu si mie si mai greu. Sper ca de acum inainte sa fie bine.” (Cornelia, 40 de ani)
“Am citit un studiu despre copiii imigrantilor, care spunea ca ei incep sa vorbeasca mai tarziu decat ar fi normal, fiindca ii deruteaza faptul ca se vorbesc mai multe limbi in jurul lor. Nu e minciuna: fetita mea abia pe la doi ani si ceva si-a dat drumul la gura, incepusem sa ne intrebam daca n-ar trebui sa o ducem la doctor. Patricia s-a nascut aici, la un an dupa sosirea noastra. Acum are 5 ani si ingrijorarea noastra e tot de natura lingvistica: amesteca romana si franceza. Are un fel de limba a ei. Reusim sa ne dam seama ce vrea sa spuna, dar mi-e teama sa nu ramana cu obiceiul asta de a deforma cuvintele. Am zis sa mai asteptam, sa vedem ce se intampla dupa ce merge la scoala. Altfel, toate bune. Nu-mi place ca nu avem timp suficient sa ne ocupam de ea, dar nu le poti avea pe toate.” (Mariana, 28 de ani)
