Dintre toate privatiunile cu care se confrunta zeci si sute de milioane de oameni in zonele defavorizate ale lumii cea mai patetica dintre toate, lipsa hranei, pare sa fie si cea mai artificiala.
Studii recente si din diferite directii – din partea unor organisme nationale, a unor agentii ONU, ori de aparare a mediului, de combatere a saraciei etc. – au stabilit ca tarile dezvoltate din punct de vedere economic arunca zilnic la gunoi cantitati incredibile de alimente in buna stare, nu numai perfect comestibile, ci si ireprosabile din punct de vedere al felului cum se prezinta.
Astfel pentru Statele Unite circa 50% din productia alimentara ramane neconsumata si este aruncata. Alimentele din terenurile rezervate deseurilor, circa 27 milioane de tone in fiecare an, reprezinta o risipa de aproximativ 30 de miliarde de dolari. Numai cheltueilile de depozitare se ridica la circa 1 miliard de dolari in fiecare an.
Nici alte tari nu stau mult mai bine. Astfel Marea Britanie si Japonia arunca la gunoi intre 30 si 40 la suta din alimentele pe care le produc. Cat despre alimentele aruncate de Franta (64 de milioane de locuitori), ele ar putea asigura hrana Republicii Congo (cam aceeasi populatie), iar cu ce arunca Italia (58 de milioane de locuitori) ar putea fi indestulata populatia subnutrita a Etiopiei (78 de milioane de locuitori).
Lucrurile uneori sunt si mai ciudate: India are o populatie de circa 350 de milioane de locuitori care sufera de malnutritie in timp ce in zonele bogate se acumuleaza surplusuri de cereale pentru hrana sobolanilor. Iar in Canada si in Quebec, producatorii de lapte se afla deseori in situatia de a varsa in canal surplusul de lapte cand au atins cota de productie care le-a fost alocata.
Statisticile arata astfel ca productia mondiala de alimente este de doua ori mai mare decat necesitatile insumate ale tuturor locuitorilor planetei. Pe cap de locuitor se produc in zilele noastre 2,5 kg de cereale, 450 grame de carne, lapte si oua si 450 de grame de fructe si legume.
Risipa incepe acasa cu portiile prea mari din farfurie care nu pot fi consumate in intregime si sunt aruncate in pubelele menajere, si continua in marile restaurante, in magazinele “grande surface’, si in piete, cu depozitarea zilnica in tomberoane uriase a zeci, sute si mii de kilograme de alimente care nu se mai vand.
Efectele negative ale unei asemenea risipe se fac simtite din mai multe puncte de vedere. E vorba mai intai pe plan individual si familial de cheltuieli inutile care ar putea fi orientate in alte directii si care, la nivelul unei tari, ating miliarde de dolari sau de euro in fiecare an.
In al doilea rand, supraproductia in gol, fara a fi justificata de satisfacerea unor necesitati, fie ele si ale unor populatii indepartate, epuizeaza solul si mareste artificial septelul ceea ce determina o intensificare a poluarii si un consum nejustificat economic de energie.
Nu in ultima instanta, degradarea alimentelor aruncate, descompunerea lor organica devine un factor din ce in ce mai important de agresiune a echilibrului natural.
Asociatia americana de protectie a mediului arata ca gazul metan rezultat in urma procesului de transformare a alimentelor este de 20 de ori mai nociv pentru mediu decat bioxidul de carbon
