In toate inchisorile in care au fost casapiti, detinutii politici au facut istorie, fac parte din istorie si este de datoria noastra sa-i consideram istorie
. Una dintre figurile marcante ale acestei istorii insangerate si totodata al marii istorii nationale, a fost Iuliu Maniu, rapus gradual la inchisoarea Sighet de catre criminalii noilor structuri democrat-populare, instaurate sub umbrela consilierilor sovietici.
Iuliu Maniu s-a nascut la 8 ianuarie 1873 in satul Badacin, comuna Pericei din judetul Salaj. Dupa terminarea studiilor liceale la Zalau, a urmat Facultatea de Drept din Cluj. In final, si-a luat doctoratul la Viena in anul 1896. Un an mai tarziu, fiind avocat la Blaj, a fost cooptat in Comitetul de Conducere al Partidului National Roman din Transilvania. Dupa o ucenicie de noua ani, a fost ales deputat in Parlamentul de la Budapesta, unde, cu mult curaj, a sustinut revendicarile romanilor din Ardealul ce facea parte din Imperiul Austro-Ungar.
Dupa incheierea primei conflagratii mondiale, a participat in mod hotarator la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 2 decembrie 1918, a fost ales in functia de presedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, rang inalt ce echivala cu cel de guvernator, dupa care, a intrat in colectivul academicienilor romani. In intervalul cat a fost deputat la Budapesta, incepuse sa aiba vederi europene. Venind la Bucuresti a avut deceptia sa constate mizeria balcanismului politic din „vechiul regat”.
Dupa unirea Partidului National Roman cu Partidul taranesc, Iuliu Maniu a fost ales presedintele formatiunii politice rezultate, adica a Partidului National Taranesc, pe care l-a condus in perioadele 1926-1933 si 1937-1947. Intre 1928 si 1933 a fost de trei ori prim-ministru al Romaniei.
Marele politician a luptat din rasputeri impotriva preluarii de catre comunisti a destinelor tarii. Pe de alta parte, era deosebit de increzator ca vor veni puterile occidentale sa-i izgoneasca pe comunisti. A cazut in capcana acestei naivitati la fel ca multi alti oameni de mare greutate, care au considerat comunismul o gluma proasta, utopica si trecatoare.
Simtind ca i se apropie eliminarea din viata politica si inclusiv scurtarea zilelor, a afirmat: „Pe mine nu reusesc sa ma intimideze, eu de la calea mea nu ma abat, eu hotararile mele nu mi le schimb, eu ce cred ca este bine pentru tara si pentru neam, asta fac”.
Arestat si judecat pentru inalta tradare, in sentinta data la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la 154 de ani de munca silnica, apoi la temnita grea pe viata. Era practic mort chiar de la pronuntarea asprei sentinte, deoarece avea varsta de 75 de ani. Dupa un tranzit petrecut la Galati a fost transferat la sinistra inchisoare Sighet, loc de exterminare a majoritatii demnitarilor. A fost ales acel loc strategic deoarece, in caz de pericol, urmau sa fie trecuti urgent pe teritoriul sovietic, pentru a nu fi repusi in drepturi – in cazul unei revolte la scara nationala.
Fostul academician si distins om politic, intre peretii tenebroasei inchisori capatase denumirea de bandit, la fel ca toate victimele infernului concentrationar. Dupa ce l-au batut, infometat si batjocorit conform unui ritual planificat, a fost nevoit sa se tarasca prin apa si noroaie pana a ramas anchilozat. A suportat aceste orori cu speranta ca vor veni armatele tarilor civilizate sa-l elibereze.
Simbolul sperantei si al dorintei de libertate s-a stins din viata la 5 februarie 1953, cadavrul sau fiind aruncat intr-o groapa anonima la marginea orasului Sighet. Din marturisirile celor scapati cu viata s-au putut afla ultimele zile ale lui Iuliu Maniu, un muribund ce zacea intr-o prelungita coma, total inconstient. In incapere mirosea ingrozitor. Langa pat, erau doua gamele cu arpacas peste care mucegaiul era gros de un deget. Prin geamul spart intra frigul patrunzator. In coltul buzelor, dormitau doi gandaci negri si vreo trei muste verzi amortite care pareau ca isi depun ouale.
Cu toate ca inca mai respira, trupul intrase in stare de putrefactie avansata. Mirosea ingrozitor. Sub el misunau viemi albi. Altii erau grupati in rana de la sold. Scheletul imbracat in piele fusese lasat sa moara lent.
Tragand cateva concluzii, se poate spune ca mortului viu i se interzicea trecutul. Organele represive au avut totdeauna mare grija ca victima sa nu fi existat, individul exterminat sa dispara fara urma, si la fel, amintirea despre el.
George Isac, matematician, profesor la Departamentul de Matematica al Colegiului Militar Regal al Canadei, a vizitat recent Romania, invitat la Conferinta Internationala de Matematici Aplicate, organizata la Baia Mare. Cu aceasta ocazie a participat la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei organizat la Sighet unde a ramas consternat de cele constatate. Mirat de faptul ca locuitorii orasului nu au curiozitatea sa viziteze muzeul tenebroasei inchisori, a incropit la repezeala poezia „Cinstiti martirii”: „Istoria acestui neam / E plina de tradari si sange / Cand le cunosti ca om cinstit / Simti inima cum ti se frange. / Cum s-a putut ca frati pe frati / Sa-i schingiuie cu-asa cruzime? / Popor, care-ai nascut valori / Cum de-ai nascut si-asa micime? / As vrea ca tinerii de azi / Pe toti martirii sa-i cinsteasca / Ca, niciodat-acest popor / Asa calai sa nu mai nasca”.
La Sighet, la fel ca si in alte inchisori politice, intelectualitatea a fost batuta in special in zona capului, deoarece tortionarul considera ca raul numai de acolo vine, de la creier. Totul se petrecea intr-o perioada in care din Codul Penal s-a anulat prezumtia de nevinovatie si s-a adaugat paragraful prin care informatia devenea proba sigura la dosar. Daca erai arestat datorita unei delatiuni insemna ca esti in mod sigur vinovat!
Printre multiplele metode de maltratare era si izolarea in cosciugul vertical, care era o cutie din scanduri in care anchetatul era silit sa stea ore in sir fara sa poata indoi genunchii deoarece perimetrul era fix, strans pe langa solduri.
O alta metoda din multitudinea celor pe care le voi enumera pe parcurs, era tiribomba sau fedelesul. Victimei i se introducea o ranga pe sub genunchi si printre mainile incrucisate. Se fixa apoi ranga metalica intre doua birouri, cel osandit stand in balans cu talpile in sus unde era batut pana ce anchetatul spunea si ce nu stie.
Metodistii acestor procedee draconice au fost sau vor fi amintiti pe parcursul serialului. Din episodul de fata va prezint pe comandantul inchisorii Sighet din perioada in care multi demnitari au murit in conditii inimaginabil de barbare. Raspunde cineva dintre cei cu pensii imense, nejustificate? Nimeni! Toata lumea-i fericita si cu lacrimi pe obraz. Lista fapturilor hidoase care au condus abatoarele umane existente intre peretii inchisorilor politice a fost publicata de Doina Jela intr-o lucrare de exceptie „Lexiconul Negru”.
Intre anii 1950 – 1955, perioada de mare “eficienta” a represiunii politice, comandantul temutei inchisori Sighet era Vasile Ciolpan, fost taietor de copaci din padure. Drept studii, avea patru clase primare, doi ani de prizonierat la rusi si cinci luni de scoala la Securitate. A revenit in tara ca voluntar inrolat in controversata Divizie Tudor Vladimirescu. Din soldat, a devenit plutonier major, apoi direct locotenent. Datorita studiilor „subtiri”, in anul 1958 a fost trecut in rezerva, dar nu oricum, fiind numit directorul cinematografului din Sighet, dupa care a fost angajat in cadrul primariei, intr-o functie de decizie. In anul 1991 a fost ridicat la gradul de capitan si patru ani mai tarziu a devenit maior, recompensat, fapt ce a starnit un mare scandal, chiar cu o medalie de Emil Constantinescu si de noile autoritati democratice care au ignorat sau nu au tinut cont de crimele comise in sinistra inchisoare pe care a pastorit-o timp de cinci ani. O perioada in care a fost casapita floarea demnitarilor romani, interval in care Vasile Ciolpan a dormit linistit, fara nopti pline de remuscari sau bantuite de cosmar.
Posteritatea se va intreba consternata, cum a fost posibil ca un om cu patru clase, cu un spirit primitiv, sa aiba un rol atat de determinant in masacrarea elitelor romanesti? Cum a fost posibil ca un ignorant sa aiba drepturi depline asupra destinelor unor inalti demnitari cu merite deosebite in istoria tarii si care detinusera candva responsabilitati importante ca ministri, parlamentari, academicieni, generali si inalti ierarhi?
In anul 1950 au murit in chinuri groaznice academicienii Emil Hatieganu si Alexandru Cihoschi. Odata cu ei a fost ucis si un fost ministru de externe Mihai Manoilescu. Un an mai tarziu i-a fost scurtata viata academicianului Gheorghe Tasca. in anul 1952, au plecat intr-o alta lume mai buna fostul prim-ministru Constantin Argetoianu, Grigore Georgescu si amiralul Nicolae Pais, coplesit de larve. La un interval de cateva luni, au survenit cateva decese prin maltratare si infometare ale unor distinsi demnitari precum Victor Badulescu si Gheorghe Bratianu.
In anul 1954, efectivele au fost imputinate prin aruncarea in gropi comune, anonime, neavand nici cruce de identificare, fostul ministru Virgil Potarca, generalii Gheorghe Vasiliu, Mihail Racovita si altii asupra carora voi reveni in alt episod.
Concomitent cu imensele lor suferinte, au fost persecutate familiile lor si alte rude, asa cum era procedura acelor ani. Copiii au fost dati afara din scoli si facultati, fratii si surorile au ramas pe drumuri fara un loc de munca.
Dupa cum se poate constata, temnicerul sef Vasile Ciolpan avea drepturi depline, putand sa stabileasca cine, cum si cand trebuie sa plece la ceruri. Loctiitorul politic era Alexandru Szatmari, pe care nu l-a auzit nimeni ca s-ar fi opus vreodata casapirii demnitarilor incarcerati. Prim secretar al raionului de partid Sighet a fost Gavril Czibuleac, de profesie zidar. A fost numit profesor universitar la catedra „Constructia de partid (ce predestinare), in cadrul Universitatii de Partid Stefan Gheorghiu. Absolvise in 1950 acea institutie, durata studiilor intensive fiind de un an, fara sa fi absolvit anterior liceul. Diploma obtinuta atesta ca detinatorul ei avea studii superioare! Si ca el, erau multi.
Utopia comunista ne asigura ca nu facea altceva decat sa construiasca paradisul, dar pentru o mai buna perceptie acesta trebuia trecut prin infern, parghie de nadejde de sustinere si represiune. Noua oranduire aservita Moscovei a pus in aplicare trei dogme satanice: confuzia valorilor, tradarea aproapelui si decaderea individului. Dintr-o mare personalitate acesta devenea dupa arestare un nimeni sau nimic, scuipat si batjocorit, numit bandit.
In prezent, regele Mihai si-a revendicat cu insistenta proprietatile. Nu a cerut, in schimb, nici o compensatie substantiala si clara pentru familiile martirilor care s-au jertfit pentru regalitate. Nu a denuntat abuzurile celei mai negre perioade din istoria Romaniei moderne si nu a condamnat vehement calaii care au inspirat, condus si participat la crimele politicii de stat exterminatoare indreptate impotriva elitei romanesti si a nenumarati patrioti autentici.
