Pe fundalul anarhiei care domina tara in perioada interbelica, se simtea nevoia de ceva revigorant, de o formatiune politica cu un mesaj coerent, concret, care sa aduca un suflu nou pe portativul social, in primul rand din punct de vedere moral. Acest curent ce promova elitismul era Miscarea Legionara si ea a impresionat profund intelectualitatea care a aderat aproape in totalitate, direct sau indirect, in frunte cu tineretul premiant.
Dar, la fel ca si in comunism, superba teorie si bunele intentii au fost maculate de catre acei practicieni care nu au aplicat sistemul ad-litteram, ideologia respectiva scotand-o in derizoriu. Dezamagita la un moment dat de prestatia unor exponenti ai miscarii, aceeasi intelectualitate s-a retras incet, incet, parghiile decizionale ramanand pe seama unor grupuri interne care, prin divizari, au zdruncinat unitatea, puterea de convingere a scopului propus initial si coeficientul de credibilitate al doctrinei in care populatia si-a pus mari sperante in perioadele de cumpana ale istoriei. O parte dintre exponenti au ales calea violentei, a razbunarilor, altii – a tolerantei si a echilibrului, dar toti doreau o tara libera de comunism si atasata valorilor religios-morale.
Cei care s-au apropiat de legionarism recunosc faptul ca a fost un fenomen spontan, o stare de rezonanta sufleteasca, un raspuns la usa multor cautari interioare, in niciun caz o aderare la o doctrina sau ideologie. Unii s-au repezit sa acuze legionarismul ca manifestare politica. Prea putini au inteles dimensiunea spirituala a curentului legionar. Nu toti au fost constienti de rezultanta duhovniceasca a chemarii. O mare parte dintre adepti au ramas pe drum, neputand sa inteleaga treptele superioare ale mesajului sau gradatiile de crestere pe portativul intensitatii spirituale. Altii s-au luminat prin suferinta. Au fost multe alunecari, caderi, clarificari si inaltari. Curajul lor de a se impotrivi unui regim fara Dumnezeu reprezenta o pilda de jertfire deplina pentru neam si credinta crestina.
Cuviosul Paisie afirma ca, din punct de vedere duhovnicesc, dincolo de scaderile omenesti, legionarismul a fost o pregatire pentru martiraj, iar parintele Arsenie Papacioc a spus: Comunismul a umplut cerul de Sfinti.
Multi tineri au fost atrasi de miscarea legionara datorita uniformelor, cantecelor antrenante, a disciplinei ostasesti; i-a cucerit tinuta barbateasca, apelul la jertfa si la eroism. Primele repere invatate despre adversar au fost: Ne respecta, il respectam. Ne loveste, il lovim. Bataia n-o incepem, dar o terminam.
Cele doua laturi antagonice, cele doua adversitati urmau programul unor concepte diferite. Una dintre ele suprima invataturile Sfintilor Parinti care propovaduiau adancirea spirituala si prefacerea sufleteasca. Supusii acestei laturi au fost socotiti tradatori ai liniei legionare de catre cei ce promovau pozitia combativa, de mare intransigenta si demnitate. Unii au cedat in fata infernului concentrationar, acceptand reeducarea, altii au ales martirajul.
Realitatile si sentimentele din interiorul inchisorilor erau diferite fata de cele din afara. Leonard Kirschen, evreu la origine, dupa ce ii descria pe legionari ca antisemiti fanatici in afara temnitelor, arata ca in interior, altele erau datele problemei. Daca langa ei era un evreu mai flamand ca ei, ii dadeau painea lor. Il urau, dar il ajutau. Nicolae Steinhardt intareste aceasta marturisire spunand ca legionarii s-au purtat cu el impecabil, dovedind solidaritate, omenie si stapanire de sine.
Dupa cum spuneam, in alt episod, o mare parte a clericilor isi puneau mari sperante in curentul legionar care se opunea cu desavarsire utopiei comunismului si a ateismului barbar. Ca rezultat, multi preoti, mai ales cei tineri, au devenit simpatizantii miscarii legionare, conducatori spirituali in zona geografica unde isi desfasurau activitatea, sefi de cuib sau simpli membri.
Pentru a da cateva exemple din judetul Mehedinti, amintesc telegrafic numele unor prelati si localitatea unde isi aveau domiciliul.
Sectia Strehaia: Constantin Babalac / comuna Cernaia, Constantin Barzaianu / Ciochita, Ioan Chilim /Susita, Grigore Paunescu / Greci, Stefan Popescu / Breznita. Emil Raicu / Tamna, Gheorghe Rosoga / Buicesti.
Sectia Baia de Arama: Haralambie Argintaru / Closani, Victor Coman / Isverna, Victor Craciunescu / Closani, Costin Giurumescu / Baia de Arama, Ilie Isverceanu / Nadanova, Ioan Stroescu / Sovarna, Nicolae Zorila / Glogova.
Toti au luat drumul inchisorilor politice, de unde prea putini s-au mai intors. Din zona fostului judet Romanati, ce apartine in prezent de judetul Olt, am selectat cateva biografii de clerici care au murit in temnita, singura politica de care au fost acuzati fiind propagarea invataturilor Bibliei. Una dintre frazele pentru care au fost acuzati a fost cea rostita de Apostolul Pavel (Romani 5,3): „Ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea aduce incercare, si incercarea aduce nadejde.”
Voi sintetiza biografiile acestor martiri adunate de Ana-Maria Radulescu intr-o lucrare stiintifica ce poarta titlul Clerici Ortodocsi in inchisorile comuniste, aparuta la Editura AIUS din Craiova.
Nicolae Anghel, nascut in 1902 la Arcesti. A absolvit Seminarul Teologic din Ramnicu Valcea. Ajuns la parohia Sf. Dumitru din Bals a infiintat o cantina scolara. Fara sa stie motivele a fost arestat la 1 octombrie 1959 si dupa opt luni de cercetari si batai cumplite a fost condamnat la 4 ani de inchisoare. Dupa o perioada petrecuta la Jilava, a murit la Aiud in seara zilei de 18 februarie 1962 infometat si bolnav de plamani.
Ioan Baldescu, nascut la 29 iulie 1886 in localitatea Mihaiestii de Sus. Dupa o apreciata activitate duhovniceasca la diferite biserici din Bucuresti, a ajuns inspector bisericesc, membru in consistoriu si protoiereu de Teleorman. La 16 august 1952, a fost arestat pe motiv ca a fost chiabur. Bolnav de inima, a murit in urma regimului de exterminare din lagarele de la Poarta Alba, la 26 septembrie 1952, la cateva saptamani de la arestare. Aruncat intr-o groapa de neidentificat, familia nu a fost anuntata.
Cei care au luptat pe viata si pe moarte pentru Sfanta Biserica a lui Hristos si-au dorit din tot sufletul inlaturarea unui regim comunist ateu si oprimator. Suferintele celor mai multi dintre ei lor au fost evocate intr-o lucrare stiintifica de mare anvergura Martiri pentru Hristos, aparuta in anul 2007 la Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane.
Din acest dictionar al unor frunti luminate voi sintetiza cateva biografii. Nicolae Andreescu, nascut la 18 februarie 1918 in comuna Corbi, judetul Arges, licentiat in Teologie. S-a implicat in miscarea de rezistenta anticomunista condusa de Toma Arnautoiu. Prins prin tradarea unui “prieten”, a fost condamnat la moarte si la confiscarea intregii averi. Executia a avut loc pe 19 iulie 1959, la orele 22:00, langa inchisoarea Jilava, la interval de un sfert de ora dupa executia preotilor Ion Dragoi si Ion Constantinescu.
Nicolae Manescu, nascut la 30 noiembrie 1884 la Berevoiesti-Muscel. Licentiat in Drept si Teologie a participat in Primul Razboi Mondial ca preot militar la Ambulanta Diviziei I. In perioada interbelica, a fost prefect de Muscel. La sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, se implica in miscarea de rezistenta anticomunista condusa de colonelul Gheorghe Arsenescu. La 27 iunie 1958, a fost arestat pe baza unei scrisori contrafacute de organele represive, obligat sa o recunoasca. A murit in chinuri groaznice, batut si infometat la inchisoarea Botosani la 31 iulie 1961.
Comandantul inchisorii Aiud in perioada 1951-1952 a fost capitanul Mihai Dorobantu, despre care am mai vorbit intr-un episod anterior. Inaintea lui, cel care avea puterea de decizie asupra celor ce trebuiau suprimati a fost maiorul Alexandru Farcas. Intre 1950-1954, loctiitorul politic se numea Nicolae Iordache.
Un alt exponent al infernului concentrationar a fost colonelul Gheorghe Craciun. S-a nascut in localitatea Mintiul Gherlei la 27 iulie 1913 si a murit bolnav de guta la varsta de 90 de ani intr-un apartament de pe strada Apusului din Bucuresti, apus pe care il dusmanise toata viata deoarece considera ca din vest veneau spionii si ideile retrograde.
Din muncitor cazangiu la CFR, partidul i-a dat jos salopeta si l-a imbracat in vestonul de ofiter de Securitate. A fost apreciat de cei doi ministri de Interne care s-au succedat, Teohari Georgescu si Alexandru Draghici. Ca urmare, a fost numit in functii inalte la Brasov, Cluj, Iasi, Craiova, Fagaras, Sibiu, Bucuresti si Constanta. La un moment dat, fiind directorul temnitei Aiud, s-a facut vinovat de moartea nejustificata a 261 de detinuti politici.
Medicii inchisorii se acopereau de hartii, detinutii politici cu pamant. Inainte de a muri, a declarat, asa cum era firesc, ca nu a facut rau nimanui. A afirmat cu seninatate ca i-a lasat pe detinuti sa scrie ce vor, sa-si organizeze cenacluri literare, echipe de teatru, sa citeasca ziare, la fel ca la sanatorii de lux sau intr-un hotel cu multe stele. Cu multa “candoare”, povestea ca in fiecare duminica “dusmanii poporului” erau incolonati si dusi la biserica..
. La inchisoarea Gherla, comandanti in diferite perioade au fost Constantin Gheorghe, Ion Alexandrescu, Petre Goiciu, Constantin Istrate si Tiberiu Lazar.
In fotoliul de conducere al temnitei Jilava s-au succedat in functia de comandant sau de director Gheorghe Alexandrescu, Ioan Ciachi, Constantin Encioiu, Mihai Gheorghe, Nicolae Moronet, Dumitru Pristavu, Vasile Vernescu. La Sighet, stabileau cu generozitate retetele exterminarii Vasile Ciolpan, Ernest Gutman si altii.
De la Bucuresti, cei care se aflau in conducerea Ministerului Afacerilor Interne si in fruntea Securitatii Poporului erau preocupati indeaproape ca dusmanii tarii si ai regimului de democratie populara sa fie exterminati. Unul dintre cei mai crunti calai ideologici care sustinea masacrarea celor ce se opuneau dogmelor comuniste, a fost Alexandru Sergheievici Nicolski. S-a nascut la 2 iunie 1915 la Chisinau, cu numele de Boris Grumberg. Drept studii, avea opt clase. Facand armata la Transmisiuni, a fost angajat tehnician la telefoane. In 1932, a intrat in UTC si in 1940 a fost recrutat de NKVD. A facut in asa fel incat sa fie arestat si sa-si petreaca perioada razboiului in inchisoare, sa nu fie trimis pe front, practica pe care o intalnim la majoritatea acestor patrioti, asa cum se recomandau ei dupa ce preluasera puterea.
Incepand cu 1945, a avut o ascensiune fulminanta, fiind propulsat in diferite functii inalte din cadrul Sigurantei comuniste si ale Securitatii Poporului. A murit la 17 aprilie 1992, incinerat dupa trei zile. In 1990, cind a fost intervievat de un ziarist, la intrebarea daca a dormit linistit avand pe constiinta un munte de cadavre nevinovate a raspuns laconic: “Asa a fost atunci!”
Interesant este ca Nicolski nu a fugit de frica familiilor celor casapiti de subordonatii sai. A stiut de la inceput ca regimul Ion Iliescu il va proteja in continuare, asa cum s-a si intamplat. Daca mai traia, in mod sigur ca primea si o decoratie sau grad, asa cum s-a procedat cu altii. Sa nu uitam ca Ion Iliescu ne-a tot indemnat la consens, la impacarea victimelor indoliate cu vechiul calau protejat de autoritati, la o conciliere contra naturii a celui care a suferit enorm cu cel care a provocat infernul. Comentariile ii apartin cititorului.
