Demnitari cu teasta despicata

In acest episod vor fi scoase la iveala dramele unor demnitari. Comentariul ii apartine cititorului. Autorul prezinta doar faptele, selectate din documente.

Generalul Ion Arbore s-a nascut la 23 februarie 1892, in localitatea Cucuteni din judetul Iasi, fiind copil de preot. Tanarul vlastar a urmat cariera armelor. Dupa absolvirea scolii Militare de Artilerie, Geniu si Marina, a fost admis la scoala Superioara de Razboi. O scurta perioada a ocupat functia de prefect de Putna. In anul 1941 a fost inaintat la gradul de general de brigada si, trei ani mai tarziu, a devenit general de divizie. In 1943 era sub­sef de Stat Major, dupa care a fost numit subsecretar de stat pentru Aprovizionarea Armatei si a Populatiei Civile (14 iunie 1943-23 august 1944). Pe frontul de Est s-a remarcat in timpul operatiunilor ce au dus la cucerirea Odessei.

La 24 martie 1945, dupa instalarea guvernului comunist, generalul Arbore a fost trecut rapid in rezerva, cu toate ca avea 53 de ani. Nu stia ca va urma o perioada de chin si jale pentru el si familia lui. La 14 aprilie 1946 a fost arestat ca fost membru al guvernului Antonescu, acuzat ca a participat la 17 consilii de ministri in care s-au luat mai multe hotarari, printre care, con­tinuarea razboiului antisovietic si aservirea economica a Romaniei intereselor Germaniei aliate. Pentru aceste invinu­iri a fost condamnat la ze­ce ani de temnita grea si degradare civica, conform Legii 312/1945, ca­re cerea pedepsirea vinovatilor pentru dezastrul tarii. In mecanismele acu­zarii lipseau probele certe. In schimb abundau expresii ambigue precum rezulta si implicit. Erau cuvinte obisnuite in acele procese, in care suspectul trebuia neaparat intemnitat de catre o justitie care impartea cu generozitate ani grei de inchisoare, de parca ar fi dat bomboane la copii.

A trecut prin trei inchisori, in care a fost batut pana la epuizare. La Aiud, le povestea detinutilor politici des­pre tineretea lui, petrecuta in Dobrogea. Mai avea un frat­e, profesor la Focsani. Acasa, unde il asteptau doi copii, detinea o biblioteca de 10.000 de volume. Era descendentul hatmanului Arbore, omul de incredere al Marelui Stefan. Acum era considerat bandit, dusman al poporului. A fost mutat apoi la Jilava ca, in final, sa moara la Vacaresti, chiar in seara de Ajun – 24 decembrie 1954. Era bolnav, in urma batailor si infometarilor specifice infernului concentrationar.

Virgil Maxim, un alt detinut politic care a apucat clipa eliberarii din august 1964, a consemnat in memo­riile sale ultimele clipe ale martirului Ion Arbore: “Era un barbat frumos, de o inalta tinuta si demnitate morala. Anii de suferinte il marcasera puternic. In seara de Ajun a vrut sa-si spele noptiera, sa primeasca nasterea lui Iisus in curatenie. Obosit, s-a intins pe pat. Si-a dus mana la tampla, suspinand ca-l doare capul. Dupa ce i s-a pus o compresa, capul i-a alunecat pe perna. Peste doua luni urma sa implineasca 62 de ani. Am aprins o lumanare si am plans cu totii. Ne fusese ca un parinte.

Am anuntat militianul de pe sectie si peste o ora au sosit zece ofiteri si doi medici, care au confirmat decesul si au ordonat sa se faca autopsia cadavrului. A doua zi prin usa infirmeriei, intredeschisa, se vedea cum un militian – felcer il despica pe general in bucati cu barda si toporul. Calota craniana era taiata in patru. Intrebat ce a constatat, de ce a murit, felcerul a raspuns: Nu mai conteaza. Bine ca a murit. Am ordin sa-l tai pe bandit. Apoi, nervos, a inchis usa sa nu mai vada nimeni cumplitul tablou.”

In cele din urma, dupa multi ani, osemintele desco­perite de familie au fost reinhumate la cimitirul Sfanta Vine­ri, din Bucuresti. Un caz fericit, deoarece, in marea lor majoritate, detinutii politici au fost aruncati in gropi comune, nestiute de nimeni.

O executie asemanatoare a avut loc la temnita Sighet, martirul fiind deputatul Sever Bocu. Demnitarul s-a nas­cut la 19 noiembrie 1874, la Sista­ro­vat, judetul Timis -Torontal, ca fiu de invatatori. Si-a desavarsit studiile, deve­nind un jurist caustic, un jurnalist militant si om politic curajos. A lucrat ca redactor la ziarele aradene, printre care si Tribuna Poporului.

In anul 1912 se refugiaza in Regatul Romaniei. In ajunul Primului Razboi Mondial se inroleaza ca voluntar in Armata Romana, desi avea 42 de ani. Pentru acest delict, un tribunal militar din Ungaria l-a condamnat la moarte in contumacie, deoarece s-a sustras mobilizarii facute de Armata Imperiala, preferand sa lupte contra ei.

Din insarcinarea guvernului roman pleaca la Kiev, unde a editat gazeta Romania Mare si, in toamna anului 1918, este trimis la Paris unde sustine, la Conferinta de Pace, legitimarea internationala a Marii Uniri, precum si integritatea Banatului istoric in noul stat romanesc.

Intre 1921 si 1946 este ales deputat de Timis-Torontal. La nivel zonal, a fost ales presedinte al Partidului National Roman (1923-1926), presedinte al Parti­dului National Tara­nesc, filiala jude­teana (1926-1947 ) si lider al Uniunii Voluntarilor Romani. In toamna anului 1928 este numit ministru al Banatu­lui, in primul gu­vern condus de Iuliu Maniu. Timp de 25 de ani editeaza gazeta saptamanala Voin­ta Banatului, iar intre anii 1930 -1946 conduce ziarul Vestul.

Din initiativa sa s-au ridicat doua statui. Una la Timisoara, ce il infatiseaza pe Vicentiu Babes si alta in Becicherecul Mic, in amintirea lui Dimitrie Tichindeal. In anul 1932, a organizat aducerea osemintelor lui Eftimie Murgu, care fusese inhumat intr-un cimitir din Buda­pesta. A sustinut eforturile primarilor de a ridica monumente in amintirea eroilor primei conflagratii mondiale. La 2 iulie 1940 semneaza, alaturi de Nicolae Iorga, Iuliu Maniu si Gheorghe Bratianu, un Memoriu-Protest in le­gatura cu cedarea Basarabiei si Bucovinei. De asemenea, organizeaza manifestatii sub lozinca Sa aparam Ardealul!

In toamna anului 1944 a condus delegatia intelectualilor banateni care i-au cerut regelui Mihai I sa accepte infiintarea Universitatii de Vest de la Timisoara. Ca rezultat, a fost numit primul rector al acelei institutii de invatamant superior. In calitate de ministru al Bana­tului, a obtinut fondurile necesare restaurarii unor biserici si reinfiintarea Mitropoliei Banatului si Episcopiei Timisoara.

In noiembrie 1946, a fost ales in Parlamentul Romaniei ca deputat de Timis –Torontal, din partea P.N.T. Nu va participa la intregul mandat pentru ca, la scurt timp, partidele istorice au fost scoase in afara legii. In noaptea de 5/6 mai 1950 este arestat, ca fost agent nazist si colaborationist cu guvernul Antonescu. Judecat de urgenta, a fost condamnat la temnita grea pe viata. Aruncat in inchisoarea Sighet, alaturi de alti demnitari, a fost supus si el regimului de exterminare.

Coriolan Balan, un fost coleg de celula, care a apucat clipa eliberarii, a relatat ca a fost Sever Bocu a decedat la 21 ianuarie 1957, lovit cu cizmele in maxilar de catre un gardian. Dupa aceea, sanitarul inchisorii i-a des­picat teasta, sadicul criminal fiind la baza taietor de lem­ne. Cadavrul a fost aruncat intr-o groapa comuna, ce nu se cu­noaste nici pana astazi.

Pe inaltatoarea panoplie a intelectualilor romani exterminati in inchisori a figurat si profesorul universitar Gheorghe I. Bratianu.Viitorul academician s-a nascut la 10 februarie 1898, la Ruginoasa, judetul Iasi. Pe tatal sau, Ionel I. C. Bratianu, il va cunoaste abia in decembrie 1909, cand a cerut sa-si vada fiul. Se afla pe patul de moarte, intr-o stare critica, deoarece se incercase asasi­narea sa. Ceva mai tarziu, legatura dintre cei doi va fi din ce in ce mai puternica.

Tanarul adolescent a urmat Liceul National din Iasi. In ultimul an, a fost foarte bucuros cand Nicolae Iorga i-a publicat, in Revista Istorica, cel dintai studiu stiintific Rascoala boierimii impotriva lui Stefan Tomsa. In 1916, dupa bacalaureat, a urmat scoala Militara de ofiteri de artilerie din Iasi. Primul Razboi Mondial ajun­sese la hotarele tarii noastre. Plecand pe front ca sublocotenent voluntar, a cazut ranit in luptele grele de la Ciresoaia, in vara anului 1917.

A urmat apoi Facultatea de Drept din Iasi, dupa care a plecat la Universitatea Sorbonna din Paris. La inceputul anului 1922, a cercetat arhivele din Genova si Napoli. Munca asidua s-a materializat intr-o valoroasa teza de doctorat. Un an mai tarziu, a obtinut un doctorat in filosofie la Universitatea din Cernauti, document care i-a permis sa ocupe catedra de Istorie Medie la Universi­tatea din Iasi. In anul 1928, a fost ales membru corespondent al Academiei Romane, in urma recomandarii lui Nicolae Iorga. In toamna lui 1940, s-a transferat la Bucu­resti. Dupa asasinarea lui Nicolae Iorga, la 27 noiembrie 1940, pe locul ramas vacant a fost ales Gheorghe I. Bratianu.

Ca activitate politica, in 1926 s-a inscris in Partidul National Liberal, devenind seful organizatiei Iasi. Apoi a fost ales deputat, pana in 1937. Casatorit in 1923, cu Ele­na Sturdza, vor avea trei copii, dintre care doi gemeni. In perioada interbelica a publicat numeroase lucrari de istorie, care au fost traduse in limbile franceza, germana si italiana.

A participat si la a doua conflagratie mondiala, pe frontul din Basarabia si Crimeea. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a marcat trecerea la comunizarea fortata a Romaniei. Pentru refuzul sau de a accepta noul regim impus de sovietici, Gheorghe I. Bratianu a fost eliminat treptat din toate functiile detinute: sef de catedra la Universitatea Bucuresti, profesor la scoala Superioara de Razboi, director la Institutul de Istorie Universala N. Ior­ga si conducator al unor reviste cu profil istoric. In zia­rele Romania Libera si Scanteia din septembrie 1944, Simeon Stoilov, Eduard Mezincescu si Iorgu Iordan il calomniau cu invective ca: “asasin al regimului trecut” si “jos masca, domnule hitlerist!”

In iunie 1948 i s-a retras titlul de academician, asa cum s-a procedat cu alte 97 de personalitati. A fost ares­tat in noaptea de 5/6 mai 1950 si aruncat in temnita Sighet, etichetat ca bandit, legionar, hitlerist etc. Timp de trei ani a fost batut si infometat, la fel ca toti ceilati detinuti politici, intelectuali de marca, amintiti intr-un episod anterior. A murit la 27 aprilie 1953, in celula numarul 73, din acea sinistra inchisoare. A fost ingropat fara cruce, in cimitirul saracilor, fara sa se anunte fami-lia. Asupra mortii sale au planat doua ipoteze: boala sau asasinat.

In timpul ultimei torturi, cei din apropiere au auzit la inceput tipete, apoi gemete, horcaituri, ca, in final, sa nu se mai auda nimic. Atunci cand Bratianu i-a spus gardianului sa nu-l mai bata, deoarece nu a facut rau nimanui, singura lui vina fiind aceea ca a fost academician, tortionarul i-a spus ca, in inchisoare, este un nimeni, un bandit, dusman al poporului.

In 1971, ramasitele sale pamantesti au fost descoperite cu greu de familie, dupa care au fost depuse in cavoul stramosilor de la Florica–Stefanesti, judetul Arges. Odihnesc in aceeasi nisa cu cele ale unchiului sau, Constantin Dinu Bratianu, decedat tot la Sighet, trei ani mai devreme. Pe fatada cavoului sta scris: Ei au murit la Sighet, neclintiti in credinta lor.