Printr-un straniu mecanism al memoriei, dorul de “acasa” mi s-a agatat cumva de imaginea Bucurestiului la inceput de martie. Vanzoleala aceea de Martisor din Piata Universitatii era, pentru mine, Romania in mic. Paienjenis de tarabe cu nimicuri pestrite, trecatori nauci, vanzatori saritori – la propriu, intru dezmortire. Bisnitari labartati, fete chic, puzderie de visatori, plus nelipsitii scuipatori si smanglitori. Tiganci cu flori in galeti si pe fuste, rumegand aurul din masele. Atatea flori in atatea culori, cu celofan care joaca lumina. Pene, perle, potcoave, trifoi, maimutoi. Esarfe asortate la genti jerpelite, tocuri framantand baltoacele, la rand. Tipi uschiti, cu ochi destepti, vant zburatacind pungi si plete. An de an, la vremea asta, desenam cu gandul, pe zapada alba si muta din fata casei, balcanismul intins voluptos pe langa zidurile Universitatii, spre Palatul Sutu, intre Inter-ul comunistilor, teatrul maestrilor si crucile Revolutiei.
Si am ajuns, intr-o buna zi, sa refac cadrul.
N-a fost usor, fiindca, exact ca-n povesti, vraja nu exista decat la un anumit moment. Ei bine, n-am regasit-o, nici pe departe. Locul nu mai era nici pe jumatate atat de viu, sau poate eu nu mai sunt. Si mai probabil, ne-am intalnit cu transformarile pe undeva, pe la mijloc. Dar n-am ratat totusi ocazia sa sar din lac in put. Traditia asta de 1-8 martie are, fara indoiala, ceva special. N-am mai vazut si nici nu stiu unde-as putea vedea atatea femei cu flori in brate – o floare, trei fire sau 5 buchete. Ba chiar barbatii, unul din cativa, cara flori. Toti par vehicule pentru aceste curcubeie – narcise, zambile, lalele, ghiocei sau tot felul de fite exotice – care nasc din trotuare, la fiecare colt. Bucurestiul artagos, care, la fiecare vizita in Romania, ma primeste claxonand, prafuind si bocanind, are inca tablouri de vis.
