Intre depresie si euforie

Dupa cum ati observat de atatia ani, optimismul ramane mereu marca mea de comert. Sa fie oare acest lucru indeajuns, atunci cand vestile tot mai panicoase continua sa inunde, in fie­care zi, mai toate canalele de stiri si cand tot mai multa lume se vaita de ce rau o sa ne fie? (Culmea e ca nu aud prea des ce rau ne este, doar ce rau o sa ne fie – oare chiar asa sa fie?) Vorbind de finante, as fi tare bucuros daca ati cunoaste pe cineva care poate sa-mi spuna cu precizie, in prezent, daca am ajuns in fundul prapastiei, sau daca mai avem inca de coborat. Va amintesc, de parca ar mai fi ca­zul, ca piata investitiilor functio­­neaza si a functionat mereu dupa un ciclu bine conturat de emotii. Imaginati-va o sinusoida lunga de aproape 200 de ani, ale carei curbe nu sunt nicicand ega­le, dar care per total are me­reu valori pozitive.

Fazele principale ale ciclului financiar pot fi intelese mai usor daca urmarim starile de spirit prin care trece investitorul – fie mare, fie mic. Cand valorile bursiere se ridica, copacel, peste linia rosie, ne caracterizeaza op­timismul. Dupa care valorile con­tinua drumul lor ascendent, devenim tot mai entuziasti, totul pare posibil si culminam plini de incredere, pana la euforie. Aceasta etapa reprezinta de fapt punctul culminant al riscului financiar (exemplu: investito­rii care voiau sa cumpere cat mai multe actiuni Nortel la 120 $ bucata, acum doar cativa ani). Du­­pa aceea, din pacate, incepe co­borasul.

La inceput, cand valoarea fondurilor incepe sa scada, iar pentru asta motivele nu lip­sesc niciodata, ne aratam in­grijorati, dar speram mereu ca e doar o corectie temporara si ca vom continua sa facem profit pe mai departe. Dar scaderea continua, iar sentimentul care ia lo­cul ingrijorarii este frica, din ce in ce mai acuta, pana cand ajungem la disperare, iar putin mai tarziu la panica. Ce urmeaza e si mai trist, trecem in faza de capitulare, de depresie totala, cu convingerea ca nimic nu mai merge si toate punctele noastre de referinta de pana atunci par a se darama in jurul nostru.

Ma credeti sau nu, dar acesta este momentul cel mai bun pentru investitii. E de fapt momentul pe care toti marii in­vestitori il asteapta, de la in­ce­putul crizei. Marea dilema e ca nimeni nu stie dinainte cand va fi acest moment. Fiecare face calcule, cauta semne, tatoneaza piata, cumpara putin, vinde pu­tin – pe scurt, asteapta ca piata sa-si ia din nou avant.

In afaceri, teorema de baza e cumplit de simpla: cel mai bun mijloc de a maximiza profitul este sa cumperi cat mai ieftin si sa vinzi cat mai scump.

De exemplu, toata lumea spera sa cumpere o casa mai pe nimic si sa o vanda la un pret cat mai bun, peste ceva timp. Inchipuiti-va ca marii fi­nantisti nu sunt cu nimic mai bu­ni decat noi; si ei asteapta momentul cand pot sa plaseze banii pe care-i gestioneaza, cu maximul de profit.

Dar, dupa cunostintele mele, inca nimeni nu a gasit piatra filosofala. Concluzia e ca fiecare spera si fiecare se poate insela in prognoze.

Si ce mai ramane a­tunci cand nu mai rama­ne nimic? Ei bi­ne, speran­ta, care constituie, de fapt, scanteia relansarii economico-financiare.

E timpul cand va­lo­rile fondu­rilor de investitii re­incep sa creas­ca – timid, dar sigur. Rata somajului, du­pa ce devine stationara, incepe sa scada. Pe scurt, ne simtim ceva mai usurati.

Planurile abandonate in timpul recesiunii revin in actua­litate, ne simtim tot mai siguri pe fortele noastre si, usor – usor, ne regasim din nou in plin optimism. Daca o sa aveti rabdarea de a va intoarce in timp, veti constata ca de fiecare data a fost cum­plit de greu pe fundul gropii, dar de fiecare data am uitat si am trecut voiniceste de la optimism la entuziasm.