Iarasi ma gasesc in fata ordinatorului, gata sa va mai astern pe hartia jurnalului noutati finaciare. Inainte de toate, mi-am pus, ca de obicei, intrebarea: in acest numar despre ce o fi mai important sa va povestesc, ce v-ar prinde cel mai bine sa stiti, acum si nu mai tarziu ?
Sa va spun ca FMI-ul a declarat ca toata planeta este in prezent in criza economica? Banuiesc ca ati aflat. Despre cati someri au mai fost declarati in ultima luna si cati se pregatesc sa devina, nu cred ca va ajuta cu nimic. De finantistii optimisti, care vad deja lumina la capatul tunelului, sau al crizei, cum vreti sa-i spuneti, deja v-am povestit. De strategii de diminuare a impozitului, pentru cei ce platesc prea mult – bazate pe asigurarea de viata universala – am mai vorbit si, intr-o buna zi, o sa revin la acest subiect. Ca perioada in care se mai putea depune in REER, pentru anul 2008, s-a terminat la inceputul lui martie si ca acum multi dintre noi suspina, completand cecuri generoase d-lui >Ministère du revenu” – nu constituie nicio surpriza.
In schimb, daca e sa vorbesc de ceva cu adevarat important si care ar trebui stiut cat mai repede, trebuie sa spun ca, tineri sau batrani, mari sau mici, bogati sau saraci, pana la urma suntem toti la fel de vulnerabili in fata bolilor sau a hazardului. Daca nu ma credeti, priviti in jurul dumneavoastra si spuneti-mi daca stiti pe cineva care tocmai a fost diagnosticat cu cancer. Sau poate ca ati auzit cat de usor se poate muri de o boala de inima. Nu e nevoie sa-mi raspundeti, faptul ca v-ati raspuns singuri e deja un lucru extraordinar.
Zilele trecute am primit mai multe mesaje de ajutor pentru o familie ce trece prin cele mai teribile incercari posibile. Fara preaviz, fara anunturi oficiale, fara a avea timpul sa-i pregateasca pe cei dragi, la varsta cand se spune ca suntem in plina forma, mama a trei copii minori a plecat pe nestiute, intr-o lume din care inca nimeni nu s-a intors sa ne povesteasca daca e bine sau rau.
Stiu ca nu e o intrebare usoara, dar e oare cineva pregatit cu adevarat sa piarda in felul acesta cea mai draga fiinta? Eu unul inca nu am intalnit pe nimeni pregatit pentru asa ceva.
Din pacate, nu am avut sansa sa-i cunosc pe acesti oameni, dar incerc sa inteleg durerea care i-a napadit dintr-o data si care va ramane cu ei pentru tot restul vietii. Profit de ocazie pentru a-mi prezenta intreaga compasiune si sa le doresc tot binele pe care mama copiilor le-ar fi dorit pentru ei toti. Lumea in care traim e de multe ori cruda si nedreapta, in special cu cei care au nevoie mai multa de ajutor si intelegere.
Toti am venit pe acest continent, mai de mult sau mai de curand, cu aceleasi frumoase vise, bine impachetate intre camasile de schimb din fundul valizei. Am sperat sa reusim, in timp cat mai scurt, tot ce nu am reusit acasa, sub cizma dictaturii proletare. A trebuit sa invatam noile limbi oficiale, sa muncim mult si pe lefuri mici, cu speranta ca intr-o zi ne va fi mai bine. Ne-am echivalat studiile in pierdere si, de multe ori, am fost nevoiti sa reincepem scoala, pentru ca ceea ce putem oferi societatii sa fie recunoscut si de cei de aici. Am visat cu ochii deschisi la o casa aratoasa, la o masina noua, cu gandul ca, intr-o buna zi, se vor gasi si pentru noi. Dar, mai mult decat toate acestea, cred ca am dorit si dorim mereu sa dam o sansa cat mai buna copiilor nostri, astfel incat sa se realizeze cat mai bine si, prin ei, bucuria noastra sa devina completa.
De aceea cred ca, in momente de adanca tristete ca acesta, merita sa ne oprim pentru un momnet din cursa si sa le aducem aminte celor dragi din jurul nostru cat de mult inseamna un zambet in fiecare dimineata.
