Aceasta se doreste a fi doar o introducere, o prima “fila” a unui jurnal pe care voi incerca sa-l tin in ziarul meu de suflet, Pagini Romanesti, pentru ca, prin gandurile personale, sa descriu experientele maternitatii unei romance care traieste in Canada. Da, ma pregatesc sa devin mama pentru prima oara in viata; este o “aventura” despre care nu stiu foarte multe, dar, sunt convinsa, voi invata tot ce trebuie pe parcurs si, ca oricare alta femeie devenita mama inaintea mea, voi excela in toate (sau cel putin asta imi doresc).
Nu sunt o mamica speciala (caci poate va intrebati de ce tocmai eu scriu despre aceste experiente), sunt doar o romanca aflata pe ultima suta de metri a aventurii unei burtici care inca adaposteste miracolul… “roz” – o fetita, primul nostru copil. Tati este si el roman, nasii de botez sunt romani, bunicii, matusile, unchii, da, toti sunt romani; unii traiesc in Romania, iar o matusa si un unchi locuiesc in Toronto; cu bebelusa noastra vom vorbi romaneste, iar aici, in acest jurnal, voi incerca sa descriu sentimentele, aventurile, bucuriile sau angoasele maternitatii, asa cum le voi trai in tara artarilor.
In ultimele noua luni de zile, viata mea s-a schimbat radical si, probabil, acesta este doar inceputul. Mai intai, prietenele au inceput sa ma sune nu ca sa mai dezbatem ultimele fashion trend-uri din Sex and the City, ci ca sa-mi dea sfaturi “maternale”; familia din Romania a inceput usor-usor sa nu ma mai intrebe decat despre “bebelusa”, sa imi ofere invataminte din experienta lor si sa-mi ceara rapoarte saptamanale referitoare la evolutia minunii din burta.
Am inceput sa folosesc din ce in ce mai multe in diminutive ca “fetita“, “rochita”, “papusica”, “burtica”, “salopetica”, “paturica” etc. Nici schimbarile fizice nu au intarziat. Dureri de spate si picioare? Multe. Parul meu lung? Din ce in ce mai des este strans in coc din motive de deranj si discomfort. Somnul de noapte s-a transformat in bucatele din ce in ce mai sacadate, insotite de vaitaturi si congestii nazale, basca mici ghionturi furioase catre Tati si rebelul nostru catelus, pe care nu-i mai suport in pat din motive de “lipsa de spatiu” pentru noul meu “gabarit”. Degete pe care nu mai incap inelele, inclusiv verigheta? Sunt. Balerini in loc de tocuri? Obligatoriu. Vestimentatie marimea large in loc de extra small sau small? Se impune.
Si uite asa, azi, cand incep acest jurnal, “burtica gingasa” a devenit “burtoi” pentru toti cunoscutii care mi se adreseaza si pentru mine, cea care se uita in oglinda acum si nu mai are 115 pounds ca acum noua luni. Dar, cu toate acestea, zambesc, ma bucur, sunt fericita, fotografiez si inregistrez tresaririle burticii miscatoare si vorbesc cu cea pe care o simt respirand (sughitand si, uneori, parca jucand fotbal) in mine. Dupa care ma ataca intrebarile…
Voi fi o mama buna pentru fetita mea? Voi avea suficienta rabdare? O sa ma mai regasesc pe mine printre cerintele si nevoile ei si, daca da, ii voi fi de ajuns atunci? Iar daca nu, ii va servi ei asta drept un exemplu negativ? Voi reusi? Ii voi putea zambi ei cand mie imi va veni sa plang? O voi putea invata forma si gustul rabdarii cand intreaga mea suflare imi va striga sa-i modelez doar zambetul? Ii voi fi de-ajuns? Voi fi destul de iubitoare, puternica, frumoasa, cinstita, inteligenta, moderna, inteleapta? Voi fi destul de… mama aici, la capatul lumii, unde dorul de propria mama, lasata in Romania, nu este o figura de stil?
Inca nu pot raspunde acestor intrebari, dar nici nu pot descrie in cuvinte ce bucurie simt ca-mi vajaie prin vene cand ma gandesc la ea, copila mea – cata nerabdare s-o strang in brate, sa fie a mea, sa fie a noastra, sa ne imbogateasca vietile.
Si totusi… voi fi o mama buna, fara pata si cusur asa cum imi doresc acum sa fiu? Voi fi intr-o zi o batrana senina si mandra, cand, urmarindu-mi fiica alergand spre viitorul ei frumos, sa nu-mi regret nici o clipa de ratacire sau sa am vreo remuscare referitoare la educatia pe care i-am dat-o? La aceste intrebari si multe, multe altele voi incerca sa raspund, pe rand, in cadrul acestui jurnal pe care intentionez sa-l public aici cu drag si, uneori, chiar cu micuta mea, literalmente, in brate…
