Prin fereastra panoramica a salii de lectura a bibliotecii privesc, din cand in cand, agitatia strazii Jean Brillant. Dupa o iarna lunga, cum sunt de obicei iernile montrealeze, dupa nenumaratele zile de ger polar cand nu puteai iesi din casa fara cagula trasa pe cap (“mascati”, ar zice romanul), iata! in sfarsit, semnele vii ale primaverii, anotimp ce nu dureaza mai mult de doua saptamani. Dupa o atat de lunga asteptare, strada se anima, terasele cafenelelor si ale restaurantelor se deschid ca la un semnal misterios, tineri si batrani, nu mai conteaza varsta, trec la tinute lejere, desi unii dintre ei mai tremura si mai strang din dinti. Grupul de tineri de pe terasa cofetariei de peste drum, pe care ii banuiesc studenti dupa cartile si rucsacurile aruncate neglijent pe jos, dar si dupa proximitatea Universitatii, au alaturat cateva mese si fac plaja ”la bustul gol”, in asteptarea onorarii comenzii. Totul e in miscare, totul e viu, stenic, dupa monotonia unui anotimp interminabil.
In statia de autobuz sunt numai elevi de varste mici, probabil de la vreo scoala din cartier, care insotiti, care singuri, majoritatea dintre ei cu celularele deschise, profita de timpul de asteptare pentru a mai schimba cateva mesaje. Cu cine comunica? Poate cu un parinte, poate cu un(o) coleg(a), dar asta nu e problema mea. Vazand aceasta insula de celulare, am impresia ca e ceva aranjat pentru o reclama a unei companii de telefonie mobila. Multa agitatie, gesticulatie teatrala care, de altfel, sta bine copiilor: se harjonesc in timp ce vorbesc, rar cate unul mai retras, ganditor, asteptand in tacere autobuzul. Umberto Eco, intr-un editorial din L’Espresso, se ridica impotriva telefoniei celulare, spunand ca de ea au nevoie numai “handicapatii, chirurgii care lucreaza pe grefe de organe, barbatii si femeile care au legaturi extraconjugale, jurnalistii”. Eu unul, nu-i dau dreptate autorului romanului Numele trandafirului. Sunt multe categorii sociale, profesionale etc. care au nevoie de acest progres in domeniul telecomunicatiilor. Si, de ce nu am profita cu totii?
Mai citesc cateva pagini si revin obsedant la peisajul strazii. Un sans-abri, cum zice francezul, boschetar, mai ales pe limba noastra, trage dupa el doua carucioare legate unul de altul, sterpelite de la vreun magazin. Un tren scurt, la care “locomotiva” trage din greu, fumul gros iesindu-i pe nas. “Vagoanele” sunt supaincarcate cu tot felul de bulendre, utile si inutile, agoniseala cotidiana a unui om fara acoperis deasupra capului, breasla de napastuiti in continua expan-siune, stimulata de incapacitatea membrilor de a-si gestiona viata. Alcooluri, droguri, boli incurabile, vicii necatalogate inca – iata cateva dintre cauzele dezechilibrului. Mai acum cativa ani, spitalele de boli nervoase, doldora de pacienti, s-au trezit cu fondurile guvernamentale reduse, fiind obligate sa externeze o mare parte dintre bolnavi, prio- ritari fiind cei mai putin loviti de soarta. Decizia a fost dura: un ajutor si familia sa se ocupe de ei. Cum si familiile lor nu o duc prea stralucit, iata-i pe strada, in metrou, localuri publice, unde intra si ies dupa cum ii taie capul. Nu cersesc, nu sunt agresivi, ii identifici dupa ticuri si continuul verbiaj, de parca ar vorbi cu cineva. Jean, un coleg de serviciu cu harul umorului, dupa mai multe glume, ma intreaba daca stiu de ce montrealezul vorbeste singur pe strada. Nu stiam. “Prefera sa discute cu un om inteligent!”.
Daca acum cativa ani ii puteai identifica pe cei iesiti din spitalele psihiatrice si abandonatii strazii, acum e imposibil. Nu mai stii daca vorbeste singur, daca e pe celular, sau daca e pe MP3 si are castile in urechi, daca e bolnav sau este unul dedat naravului “audio”. Indiferent de impresie, tragedia ramane. Ajutorul social ar fi aproape insuficient pentru a duce o viata normala, viata pe care alti posesori ai acestui tip de ajutor guvernamental, stapani pe ei, o duc in limitele decentei. Mai privesc inca o data acest “tren” fara sine, fara gari, fara orar, circuland la voia intamplarii, zi si noapte; singurele opriri fiindu-i dictate de “epuizarea” locomotivei. Sacul de dormit care troneaza deasupra unor uriase pungi de plastic, plin de jeg, gaurit, din care ies lungi fuioare de vata, pare obiectul cel mai util, pus la indemana pentru cazuri de urgenta. Frant de oboseala, indiferent de este zi sau este noapte, intinde mana si l-a asezat pe asfaltul acoperit de gheata sau topit de dogoarea amiezii, prabusindu-se in reverii demne de un alt rang social. Doar in vis ierarhiile dispar, trezin- du-te mai fericit decat castelanul la a carui poarta, intins pe gresia rece, sau fierbinte, ti-ai tras sufletul si ti-ai odihnit oasele, continuand a spera (in cine? in ce?) pe lungul drum al pierzaniei. Blestemata viata!
Ultimele imagini m-au rascolit. Incep sa-mi adun cartile de pe masa si sa le pun de unde le-am luat, respectand cotele si locatia exacta, usurand astfel munca bibliotecarelor. Le poti lasa pe masa, angajatele – barbati nu am vazut, indeletnicirea pare exclusiv feminina – avand obligatia de a le duce la raft. Cateodata prefera sa le lasi acolo unde ai citit decat sa le asezi aiurea in rafturi, operatie ce le-ar complica inutil munca.
Imi strang bagajul, aruncand o ultima ocheada spre trotuar. Abia acum vad o mica anexa, un fel de ghereta din sticla, un loc destinat fumatorilor bibliotecii. Statul protejeaza viciul! Nu m-am mirat vazand un alt napastuit adunand chistoacele pe care le pune cu mare grija intr-o cutie metalica. Sunt atatia care fac treaba asta, unii sanatosi tun, mi-am zis. Cel care aduna chistoacele din jurul gheretei nu este o exceptie, face parte din peisajul cotidian al strazii, la ce atata uimire? Acasa desface resturile de tigari si are tutun berechet. Altceva il singulariza in breasla. La un moment dat asaza cutia pe o mica bordura de ciment, iar din buzunarul slinos scoate telefonul celular. Am crezut ca are o dambla, ca telefonul e vreo jucarie, cum sunt atatea pentru copii, sau are unul defect cules de la gunoi, asta ca sa-si dea importanta. Nu simula, chiar a vorbit cu cineva, mi-am dat seama dupa lumina albastra a display-ului. L-a inchis tacticos, in miscari lente de parca timpul s-ar fi oprit in loc, l-a invelit intr-o carpa si l-a bagat in buzunar, strangandu-si bine in jurul mijlocului un fel de curea facuta dintr-o sfoara groasa. Mai, fir-ar sa fie! Nu mai inteleg nimic.
Una dintre bibliotecare a venit la masa mea, multumindu-mi pentru ca am pus singur cartile in rafturi, dar vazandu-ma captivat de scena de pe trotuar m-a intrebat daca locuiesc in cartier. Nu, nu locuiesc. Atunci mi-a explicat: personajul este Marcel, om al strazii, care are boala strangerii chistoacelor, manie care i-a adus si un premiu – un telefon celular – din partea departamentului ecologic al primariei de arondisment. Si, ca sa-i faca o bucurie, functionarii primariei il mai suna din cand in cand. Nu fumeaza, cum banuiam, nu consuma droguri, nu alcool, nici alte vicii aparente, o singura obsesie: resturile de tigari, pe care le aduna si le depune in cosurile special dedicate fumatorilor. I se spune “Ecologistul”.
Intamplarea m-a trimis din nou la o alta afirmatie a lui Umberto Eco: “Telefonia celulara este un snobism. Adevaratul om de putere nu raspunde la telefon. Telefonia celulara este un semn de inferioritate sociala”. Aici a brodit-o doar pe jumatate: snob nu poate fi “Marcel ecologistul”, treapta sociala pe care se afla, insa, pare a-i da dreptate semioticianului.
Textul face parte din volumul“Vamile albastre” (Ed. Asociatiei Scriitorilor Bucuresti, 2009), disponibil in Libraria Pagini Romanesti
