Din cauza reducerii scaunelor episcopale catolice si a preluarii scolilor de profil de catre stat, la data de 18 septembrie 1948, Vaticanul a protestat fata de atitudinea autoritatilor comuniste din Republica Populara Romana. Drept raspuns, la sedinta Secretariatului CC al Partidului Muncitoresc Roman din 20 octombrie 1948 Ana Pauker a propus: “Sa gasim elemente compromitatoare pentru a rupe relatiile cu Papa, pe baza unor infractiuni de drept comun, trafic de valuta, savarsit de popii catolici sau alte dovezi si motive. Vaticanul este o agentura a imperialismului anglo-american, care dusmaneste regimul nostru.”
Un deces invaluit in mister a avut loc pe liniile unui tren. Cel care a “beneficiat” de aceasta metoda stranie de asasinat a fost preotul romano-catolic Andrei Despina-Horn, nascut la 5 noiembrie 1910, la Pitesti. A urmat Scoala Catolica din localitatea natala, Liceul Bratianu, Seminarul si Academia Teologica din Bucuresti. La 29 iunie 1934 a fost sfintit preot. Si-a desfasurat activitatea pastorala in localitatile Cioplea, Ramnicu Valcea si Bucuresti. A ocupat o perioada functia de director de studii la Seminarul Bucuresti, referent administrativ si econom general la Arhiepiscopia Bucuresti, vicar la Catedrala Sfantul Iosif si paroh la Ploiesti.
In anul 1947, si-a schimbat numele din Horn in Despina. Cu ocazia celui de-al doilea val de arestari, ordonate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Securitatea l-a arestat pe Andrei Despina, la 14 iunie 1959. Un denunt calomniator din partea delatorului cu numele conspirativ Antonius arata ca, la 17 februarie 1959, in timpul predicii tinute dupa liturghia duminicala, la biserica din Ploiesti, preotul s-a exprimat in chip nepermis fata de regimul de democratie populara.
Dupa cumplitele anchete, torturat in subsolurile Ministerului de Interne din Bucuresti, a fost transportat la Predeal pentru a fi perchezitionata biserica romano-catolica din localitate si a se verifica daca in jurul bisericii nu au fost ingropate cantitati de aur, de pe cand era paroh la Cioplea, asa cum sunau notele informative. La 22 iulie 1959, profitand de neatentia escortei, parintele Despina a incercat sa fuga spre crestele muntilor din zona Timisul de Sus. A fost ajuns repede si omorat cu patul armelor. Pentru a ascunde incidentul, Securitatea a luat cadavrul si l-a asazat pe linia ferata. A doua zi, trupul sectionat de tren a fost dus la morga spitalului Brasov. In documentele intocmite de medicul judiciar Alexandru Orosz, cei raspunzatori de caz au dat verdictul ca preotul s-a sinucis, aruncandu-se in fata trenului. Concluzia era ca a avut loc o decapitare traumatica, prin trecerea rotilor peste gatul sinucigasului.
Martorii Petru Bacaoanu si Georgeta Darie au contrazis variantele Securitatii, mai ales ca preotul a fost inmormantat intr-un loc secret, neidentificat pana in prezent. In dosarul de urmarire informativa nr. 84.519, delatorii care aveau ca principala sarcina sa supravegheze manifestarile parintelui Despina aveau nume conspirative: Argesanu, Leonida si Emil. In notele inaintate ofiterilor coordonatori, acestia afirmau ca obiectivul avea legaturi stranse cu preotii catolici din Bucuresti, Timisoara, Iasi si Constanta, asupra carora plana suspiciunea de spionaj in favoarea Vaticanului imperialist.
In extrasul de moarte, eliberat de Serviciul Starii Civile Predeal la 5 august 1959, la cauza mortii lui Andrei Despina este mentionata sectionarea gatului de catre rotile unui tren. Dosarul a fost inchis la 16 februarie 1961, fara sa se mai faca cercetarile de rigoare. Inca un martir a plecat spre o lume mai buna, ducand in mormant chipul celui care i-a luat viata.
Un alt martir care a avut parte de o moarte enigmatica a fost preotul romano-catolic Rafael Friedrich, nascut la 13 ianuarie 1914, in localitatea Pantelimonul de Jos, din judetul Constanta. A absolvit Seminarul Sfantul Iosif din Iasi si Seminarul Teologic din Bucuresti. Incepand cu anul 1939, devine profesor la Academia de Filozofie si Teologie Catolica din Bucuresti, concomitent lucrand la Arhiepiscopia Capitalei. Pe motiv de complicitate, a fost arestat la 26 iunie 1949, in timp ce il insotea pe episcopul-martir Anton Durcovici in localitatea Popesti-Leordeni. A fost acuzat de atitudine dusmanoasa impotriva regimului democrat-popular. La anchete, sub ploaia de lovituri, a recunoscut ca, in noiembrie 1946, a votat PNT-Maniu, pe considerentul ca acel partid a acordat totdeauna mari libertati cultului romano-catolic.
In concluziile anchetei, locotenentul de Securitate Gheorghe Enoiu precizeaza in dosarul penal numarul 15.398 ca preotul Friedrich este dusman al regimului democrat-popular. Prezenta sa in libertate ar fi un pericol pentru linistea poporului muncitor, un potential pericol la adresa RPR si URSS. La final, propune condamnarea preotului pentru doi ani la penitenciarul Sighet, care avea denumirea secreta de CM-Dunarea. La data cand trebuia sa fie eliberat, a fost retinut in continuare in temnita, deoarece i s-au adus si alte acuzatii pentru agitatie publica si refuz de trecere la ortodoxism. Cu toate ca nu parasise inchisoarea, la data de 21 aprilie 1955 a fost declarat arestat. Conform Ordinului 342 din 13 mai 1955, i s-a fixat domiciliul obligatoriu la Targu Jiu pentru o perioada de cinci ani, dupa care a revenit la Iasi.
La data de 7 decembrie 1960, dosarul de urmarire informativa a fost redeschis de Securitatea Iasi, pe motiv ca preotul, care a fost codificat cu numele Baltag Vasile si obiectiv 715, a contactat elemente straine, dusmanoase RPR, si pentru activitate de spionaj in favoarea Vaticanului. In anul 1968, Securitatea din Iasi i-a deschis un nou dosar de urmarire, cu numarul 677, numele de cod fiind Ferentz. In acel dosar, informatorii cu numele conspirative Horia, Aurel, Sandu, Ilie, Baciu, Dobre, Radu si Vasile, coordonati de ofiterii Aldea, Selig si Serban, erau pe urmele preotului, prin tehnicile de ascultare si deschidere a corespondentei.
Parintele Rafael Friedrich a murit la 11 mai 1969, la domiciliul sau din Iasi, la varsta de 55 de ani, fara sa aiba vreo boala. Decesul nu a fost cercetat, deoarece Securitatea a inchis dosarul. Crima, sinucidere sau altceva. Adevarul a fost luat de catre cleric in mormant. Pana in ultima clipa a vietii, i-a exasperat pe anchetatori, prin refuzul sau de a fi colaborationist, de a dezvalui alte nume ale unor nevinovati, ce urmau sa fie exterminati.
O alta enigma este decesul ieromonahului Ion Volanescu-Iov, nascut la 12 aprilie 1903, in localitatea Candesti, din judetul Buzau. Dupa absolvirea Scolii de Comert din Ploiesti, a urmat Scoala de Stiinte Administrative din Bucuresti. Si-a inceput activitatea in calitate de contabil-sef la Camera Agricola a judetului Prahova si a devenit director al Federatiei Bancilor Populare din acelasi judet. A avut trei copii, care au murit la diferite varste. Dupa o perioada in care a fost membru PNL, incepand cu anul 1936 s-a incadrat in Miscarea Legionara, aderand la cuibul farmacistului Spiru Luizi din Ploiesti. Peste putin timp, devine seful acestui cuib si seful plasei Draganesti- Prahova. Odata cu venirea la putere a comunistilor, pentru toate partidele viitorul a fost sumbru. La fel a fost si in familia sa. Dupa decesul celor trei copii, a survenit si decesul sotiei. In aceste conditii, la 1 septembrie 1944, Ion Volanescu se hotaraste sa se calugareasca la Manastirea Ciobanu, fiindu-i acordat numele de Iov.
In noiembrie 1947, s-a transferat la Manastirea Varzaresti, pentru ca, dupa un an, sa ajunga la Manastirea Hodos, din cadrul Episcopiei Arad. La acest ultim lacas de inchinaciune, parintele Iov a fost tradat si dat pe mana Securitatii. A fost arestat la 12 octombrie 1952, in urma denuntului facut de Paul Madincea, reprezentantul Cultelor din Arad. Timp de 8 zile, calugarul a fost torturat in beciurile Securitatii din localitate. S-au incheiat 11 procese verbale de interogatoriu. A fost acuzat retroactiv, conform hotararilor vremii, pentru activitate legionara. Fara sa fie judecat, a fost trimis pentru cinci ani in detentie administrativa, sa munceasca in diferite lagare, pedeapsa expirand la 12 octombrie 1957. Dintr-un munte de om, ajunsese un schelet ambulant, ce cantarea 49 de kg. Orice tentativa de a fi primit undeva sa munceasca era sortita esecului. La 22 aprilie 1959 a fost din nou arestat si judecat. Tribunalul Militar Timis, prin sentinta data la 22 octombrie 1959, l-a condamnat la 15 ani de munca silnica si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. A fost eliberat la 28 iunie 1964, conform Decretului 411 de amnistie generala a tuturor detinutilor politici.
Prin prisma celor precizate in biletul de eliberare, trebuia sa se prezinte din nou la Manastirea Hodos. Episcopia l-a numit preot paroh la Agrisul Mic, in aprilie 1966, ca apoi sa fie transferat la Manastirea Dealu, de langa Targoviste. Acolo a fost efectiv asaltat de credinciosi care auzisera de continutul inflacarat al predicilor sale; dupa atatea patimiri pe parcursul vietii, cuvintele sale aveau un mesaj aparte, electrizant.
Securitatea l-a arestat din nou, la 15 ianuarie 1976, si l-a inchis intr-o celula speciala de la Spitalul numarul 9 din Bucuresti, profilat pe boli mintale. In imprejurari discrete, a fost impuscat in ceafa de cei care doreau sa scape de el. Decesul sau ridica mari semne de intrebare, dar enigma a fost luata de preot in mormant. Fara sa se faca vreo ancheta, la 19 ianuarie 1976, a fost inhumat in cimitirul Vaforata, de langa Manastirea Dealu. Un an mai tarziu, un grup de preoti, prin Ambasada Suediei la Bucuresti, a trimis o scrisoare la ONU, in care se arata ca in Romania se practica in continuare crima politica. Acele randuri nu i-au impresionat pe destinatari, deoarece nu s-a luat nicio masura.
Un alt martir care a murit in timpul anchetelor a fost preotul Aurelian Lazarescu, nascut in anul 1910, in comuna Plescoiu, din judetul Dolj. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Craiova si, la 15 aprilie 1933, a fost hirotonit preot in satul natal. Pe parcursul activitatii sale laborioase, a fondat o biblioteca, a organizat numeroase serbari cu continut religios si a inaugurat o cantina scolara pentru copiii saraci. A colaborat la revistele oltene Izvorasul, Buciumul, Lumina Crestina, Slova oltenesca si altele. Dupa venirea comunistilor la putere, a avut de suferit deoarece nu dorea sa ofere statului suprafetele de pamant personale si parohiale. A fost arestat de mai multe ori pentru refuzul de a preda cotele si pentru instigarea credinciosilor impotriva colectivizarii fortate. Anchetat in 1952 in beciurile Securitatii din Craiova, de pe strada Campia Izlaz, tipetele preotului Lazarescu au fost auzite de un alt interogat, care a supravietuit retetelor stiute. Ultimele cuvinte pe care cesta le-a putut auzi de la el au fost: “mor ca Brancoveanu, pentru credinta si neam”. In timpul torturii, la data de 6 iunie 1952, a survenit decesul celui ce a fost Aurelian Lazarescu. Fara certificat de deces, a fost aruncat intr-o groapa nestiuta. Familia nu a fost informata de cumplitul sfarsit. Enigma mortii sale a plecat si ea cu el in mormant.
Asa cum spuneam cu alta ocazie, la interogarea fiecarui preot, indiferent in ce colt de tara, se folosea celebra fraza: esti legionar pentru ca esti teolog si, fiind teolog, esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna ca esti legionar.
In tehnica de exercitare a terorii s-a urmarit destramarea structurii psihologice a victimei, mutilarea sufletului, pervertirea constiintei, terfelirea personalitatii, suprimarea demnitatii. Se cauta ca nefericitul maltratat sa intre intr-un proces de anulare a sperantelor, sa devina un ratacit intr-o deriva nedefinita, sa-si piarda identitatea pe parcursul chinului interminabil, ce va fi mai mult sau mai putin inteles de posteritate.
Tortionarii au fost, sunt si vor fi in continuare ocoliti de Justitie. Pentru activitatea lor laborioasa, primesc in continuare pensii fabuloase, sunt inmormantati in acorduri de fanfara, cu garda militara.
